La 15 mai 2026, Vladimir Putin a semnat decretul privind acordarea simplificată a cetățeniei ruse locuitorilor din regiunea transnistreană. Acesta a provocat numeroase comentarii la Chișinău, Kiev și în presa occidentală. Unii l-au interpretat drept un simplu gest propagandistic al Kremlinului, alții drept o încercare de a recruta noi soldați pentru războiul din Ucraina. Există și voci care susțin că Rusia încearcă doar să intimideze Republica Moldova.
Toate aceste explicații conțin o parte de adevăr. Dar ele nu surprind esența fenomenului.
În realitate, decretul lui Putin trebuie analizat nu separat, ci în contextul întregii strategii ruse aplicate în spațiul post-sovietic în ultimele trei decenii. Iar această strategie are un tipar foarte clar: mai întâi se creează și se susține un regim separatist; apoi se distribuie pașapoarte rusești; ulterior apare tema „protejării cetățenilor ruși”; iar în final conflictul este utilizat pentru control geopolitic, recunoaștere politică sau chiar anexare.
Ceea ce se întâmplă astăzi în Transnistria nu este ceva nou. Este repetarea unui scenariu pe care Federația Rusă l-a aplicat deja în alte teritorii separatiste.
Despre pericolul acestei politici ruse am scris încă la începutul anilor 2000. În articolul „Lavrov, «Goebbels» şi problema cetăţeniei române” (publicat în TIMPUL, 6–7 martie 2007, sub pseudonimul Anton Dogaru și inclus ulterior în volumul „Alter ego”, Editura „Cu drag”, Chişinău, 2011), atrăgeam atenția că Rusia acordă cetățenie „în mod discriminatoriu doar populației din regiunile separatiste” și că Moscova utiliza deja cetățenia rusă drept instrument geopolitic în Abhazia, Osetia de Sud și Transnistria. Menționam atunci că Federația Rusă acorda cetățenie locuitorilor republicilor separatiste cu încălcarea propriei legislații și avertizam că această politică poate avea consecințe extrem de periculoase pentru securitatea regională. La mijlocul anului 2005, Rusia acordase cetățenie la 85% din populația Abhaziei (vezi: ITAR-TASS, 19.08.05) și la circa 95% din populaţia Osetiei de Sud. Un an mai târziu, la 5 decembrie 2006, „Nezavisimaia Gazeta” scria că în Transnistria locuiesc „circa 100.000 de cetăţeni ai Federaţiei Ruse şi tot atâţia stau în aşteptarea ei”.
La acea vreme, mulți considerau asemenea avertismente drept exagerări sau simple speculații geopolitice. Astăzi însă vedem că exact același mecanism a fost aplicat ulterior în Crimeea, Donețk și Lugansk.
Rusia nu inventează mereu strategii noi. Kremlinul preferă să reutilizeze metode care au funcționat anterior. Nu întâmplător, numărul cetățenilor ruși din Transnistria a depășit deja 200 de mii.
În Georgia, Moscova a distribuit ani la rând pașapoarte rusești locuitorilor din Abhazia și Osetia de Sud. Ulterior, Rusia a declarat că are obligația să-și apere „cetățenii”. În 2008, acest argument a fost utilizat pentru intervenția militară și pentru recunoașterea celor două teritorii separatiste.
În Ucraina, scenariul s-a repetat aproape identic. Mai întâi „pașaportizarea”, apoi propaganda privind „apărarea rușilor”, iar în final anexarea Crimeei și recunoașterea pseudo-republicilor separatiste din Donbas.
Cei care cred că Transnistria reprezintă o excepție ignoră atât experiența ultimelor două decenii, cât și logica imperială a politicii externe ruse.
Politica rusă de „pașaportizare” nu urmărește doar fidelizarea populației locale. Ea are o funcție mult mai importantă: transformarea unei populații aflate pe teritoriul unui alt stat într-un instrument geopolitic utilizabil la momentul potrivit.
De aceea, cetățenia rusă nu trebuie privită ca un simplu document de identitate. În mâinile Kremlinului, ea devine: instrument propagandistic; pretext juridic; mecanism de legitimare a separatismului; justificare pentru intervenție și, în anumite condiții, armă geopolitică.
Nu trebuie trecut cu vederea și faptul că Rusia dezvoltă simultan și cadrul juridic necesar pentru eventuale acțiuni viitoare. Elocventă în acest sens este recenta modificare a legislației ruse, care permite utilizarea armatei Federației Ruse pentru „protejarea cetățenilor ruși” aflați peste hotare. Cu alte cuvinte, Kremlinul construiește treptat atât infrastructura politică, cât și justificarea juridică necesară unor eventuale acțiuni viitoare în Transnistria.
Unii comentatori afirmă că Rusia nu poate face nimic în Transnistria deoarece nu are frontieră comună cu regiunea. În actualele condiții militare, aceasta este adevărat doar parțial.
Federația Rusă nu poate, cel puțin deocamdată, anexa Transnistria în sensul clasic al cuvântului. Ucraina blochează acest scenariu. De fapt, trebuie spus foarte clar: Ucraina apără astăzi nu doar propria independență, ci și Republica Moldova. Dacă armata ucraineană s-ar prăbuși, Rusia ar încerca foarte probabil să creeze un coridor militar spre Transnistria prin sudul Ucrainei.
În realitate, armata ucraineană apără astăzi și independența Republicii Moldova. Fără rezistența Ucrainei, Rusia ar fi încercat demult să transforme Transnistria într-o nouă Crimee.
Dar faptul că Moscova nu poate anexa imediat regiunea nu înseamnă că a abandonat proiectul geopolitic transnistrean. Pericolul real, despre care se vorbește prea puțin la Chișinău, este altul: recunoașterea oficială a Transnistriei de către Federația Rusă.
Un asemenea pas ar complica dramatic situația Republicii Moldova. Recunoașterea Transnistriei:
ar transforma conflictul dintr-o problemă internă într-un pseudo-conflict „interstatal”; ar bloca suplimentar procesul de aderare la Uniunea Europeană; ar crea dificultăți enorme pentru orice discuție privind reunificarea cu România; ar permite Moscovei să pretindă că „apără” un „stat independent” și ar consolida pe termen lung prezența militară rusă în regiune.
Tocmai de aceea Kremlinul investește de ani de zile în consolidarea identității separate a Transnistriei și vorbește despre un „popor transnistrean”: acordarea de pașapoarte; de pensii; deschiderea unor filiale ale universităților ruse; promovarea simbolurilor transnistrene; în sfârșit, dar nu în ultimul rând, dorința de a-și păstra trupele de ocupație în regiune.
Toate acestea reprezintă elementele unei strategii coerente. Problema este că Republica Moldova continuă să reacționeze aproape exclusiv defensiv și administrativ.
Chișinăul vorbește despre „măsuri de încredere”, „dialog”, „reintegrare graduală”, dar evită problema esențială: Federația Rusă ocupă militar o parte a teritoriului Republicii Moldova și utilizează această regiune ca instrument geopolitic împotriva statului moldovean.
Această evitare a realității devine din ce în ce mai periculoasă. Am arătat și cu alte ocazii (vezi, de exemplu, „Trupele ruse în Republica Moldova şi derusificarea terminologiei”, Moldova.org, 15 martie 2010) că atâta timp cât Republica Moldova nu definește juridic Transnistria drept teritoriu ocupat de Federația Rusă, Moscova profită de ambiguitatea existentă. Kremlinul poate pretinde simultan că: respectă integritatea teritorială a Republicii Moldova; că este „pacificator” și „mediator” și, în același timp, distribuie cetățenie rusă și menține trupe de ocupație pe teritoriul moldovenesc.
Această contradicție absurdă durează de peste 30 de ani și există inclusiv din cauza lipsei de claritate strategică a Chișinăului.
Republica Moldova are nevoie urgentă de o Lege privind statutul Transnistriei ca teritoriu ocupat de Federația Rusă.
Unii vor spune că o asemenea lege ar „provoca” Moscova. Este exact argumentul utilizat ani la rând și în Georgia sau Ucraina pentru justificarea pasivității. În realitate, ambiguitatea nu a împiedicat niciodată agresiunea rusă. Dimpotrivă, ea a încurajat-o.
Georgia a adoptat prea târziu legislația privind teritoriile ocupate – abia după războiul din 2008. Ucraina, la rândul ei, a înțeles foarte târziu că „pașaportizarea” Donbasului și Crimeei nu era o simplă problemă consulară.
Republica Moldova încă mai are posibilitatea să învețe din aceste experiențe înainte ca situația să devină ireversibilă.
O asemenea lege ar avea o importanță majoră: ar clarifica juridic natura conflictului; ar defini Rusia drept stat ocupant; ar limita posibilitatea Moscovei de a manipula diplomatic statutul conflictului; ar consolida poziția Republicii Moldova în fața partenerilor occidentali; și ar transmite un semnal clar că statul moldovean nu acceptă transformarea Transnistriei într-un nou Donbas.
Mai mult decât atât, o asemenea lege ar contribui la schimbarea opticii occidentale asupra conflictului transnistrean.
Prea mult timp, Transnistria a fost tratată în unele capitale europene drept un „conflict înghețat” exotic și relativ inofensiv. Războiul din Ucraina a demonstrat însă că asemenea enclave separatiste reprezintă, în realitate, infrastructuri geopolitice pregătite pentru destabilizare, agresiune și șantaj strategic.
Transnistria nu este o anomalie locală. Ea face parte dintr-o strategie regională rusă, care are drept scop reocuparea ei sau, în cel mai rău caz, menținerea ei în sfera de influență a Kremlinului.
De aceea, problema nu este dacă Rusia pregătește un nou scenariu geopolitic în Transnistria. Problema este dacă elitele politice de la Chișinău vor avea suficient curaj politic și suficientă luciditate strategică pentru a recunoaște acest lucru înainte de a fi prea târziu.
Istoria ultimelor două decenii arată însă că Rusia începe rareori cu tancurile. De cele mai multe ori, începe cu pașapoartele.
