Republica Moldova are nevoie de relații cu Federația Rusă. Dar normalizarea acestora presupune respectarea suveranității, a instituțiilor și a opțiunilor cetățenilor săi. Atunci când reluarea dialogului este condiționată de eliberarea unor persoane condamnate pe motive de corupție, iar avantajele economice sunt asociate cu schimbarea conduitei politice, oferta de cooperare trebuie examinată dincolo de formulele diplomatice.
Relațiile dintre Republica Moldova și Federația Rusă revin în discuția publică prin două intervenții care se completează politic: declarațiile lui Dmitri Peskov despre condițiile reluării dialogului cu Chișinăul și apelurile lui Igor Dodon, aflat la Moscova, pentru restabilirea unui „dialog strategic”. În ambele cazuri, apropierea este prezentată ca o posibilitate aflată la îndemâna autorităților moldovenești, dacă acestea ar manifesta suficientă deschidere.
La prima vedere, argumentul pare rezonabil. Statele trebuie să comunice inclusiv atunci când relațiile dintre ele sunt dificile. Republica Moldova are cetățeni în Rusia, interese consulare și probleme economice care reclamă canale funcționale de comunicare. Există, de asemenea, dosarul transnistrean, în care rolul Moscovei face inevitabilă abordarea raporturilor bilaterale. Închiderea oricărei posibilități de dialog nu poate constitui, prin ea însăși, o politică externă.
În ce condiții și în folosul cui se propune normalizarea?
Numai că necesitatea comunicării nu răspunde la întrebarea esențială: în ce condiții și în folosul cui se propune normalizarea?
Dmitri Peskov a oferit o indicație suficient de clară. Printre pașii ceruți Chișinăului, reprezentantul Kremlinului a inclus eliberarea celor pe care Moscova îi numește deținuți politici, invocând-o explicit pe Evghenia Guțul și situația ei familială. Astfel, un dosar penal din Republica Moldova este introdus în negocierea politică a relațiilor dintre două state.
Aici apare prima problemă de fond. Potrivit comunicatului Procuraturii Anticorupție, condamnarea Evgheniei Guțul privește acceptarea finanțării unui concurent electoral și a unui partid politic din partea unui grup criminal organizat. Dosarul se referă la mecanisme de finanțare ilegală, inclusiv la introducerea în țară a unor mijloace financiare provenite preponderent din Federația Rusă. Acesta este obiectul juridic al cauzei, indiferent de eticheta politică preferată de Kremlin.
Desigur, orice persoană condamnată are dreptul să conteste hotărârile judecătorești și să invoce încălcarea drepturilor sale. Justiția moldovenească trebuie supusă examinării critice, iar autoritățile nu pot cere încredere necondiționată în fiecare dosar. Însă eventualele abuzuri trebuie demonstrate prin probe și examinate prin proceduri legale. O solicitare venită de la Kremlin nu poate ține locul unei asemenea demonstrații.
Transformarea lor într-o condiție diplomatică
Nici argumentul umanitar nu trebuie tratat cu indiferență. Situația copiilor și a familiilor persoanelor încarcerate merită atenție. Dar considerentele umanitare se aplică potrivit unor criterii generale și unor mecanisme prevăzute de lege. Transformarea lor într-o condiție diplomatică pentru un caz ales de Moscova pune sub semnul întrebării chiar sensul apelului umanitar.
Dubla măsură devine și mai vizibilă dacă punem această intervenție alături de poziția Kremlinului privind propriii deținuți. Peskov a negat existența deținuților politici în Rusia, în contextul informațiilor despre o posibilă inițiativă americană care ar lega eliberarea lor de relaxarea sancțiunilor. Informația despre inițiativă trebuie deosebită de existența unui acord confirmat, însă negarea categorică a Kremlinului rămâne relevantă.
În propria țară, Moscova respinge categoria de „deținut politic”. În Republica Moldova, o folosește pentru a cere eliberarea unei persoane condamnate într-un dosar de finanțare ilegală a unui partid. Criteriul pare să fie utilitatea politică a persoanei pentru Kremlin. O asemenea abordare slăbește credibilitatea discursului despre drepturi și umanitate.
Dialogul nu este o favoare pe care Moscova o acordă unui stat mic
Disponibilitatea de a vorbi despre normalizare arată, totodată, că și Rusia are un interes în această relație. Republica Moldova nu este singura parte care ar putea avea ceva de câștigat din reluarea contactelor. Pentru Moscova, orice apropiere de un stat angajat pe calea integrării europene poate avea valoare diplomatică și simbolică. Ea poate fi prezentată drept dovadă că politica sa nu a dus la pierderea influenței regionale și că distanțarea de Kremlin poate fi inversată.
Ar fi exagerat să considerăm Chișinăul decisiv pentru depășirea izolării internaționale a Rusiei. Dar ar fi la fel de greșit să presupunem că gesturile sale nu contează deloc. Tocmai existența acestui interes reciproc ar trebui să încurajeze o poziție moldovenească mai lucidă: dialogul nu este o favoare pe care Moscova o acordă unui stat mic.
În acest context se înscrie și vizita lui Igor Dodon. Potrivit relatării IPN, liderul socialist a insistat asupra cooperării politice și a posibilității obținerii unor resurse energetice mai ieftine, fără să abordeze riscurile de securitate legate de războiul purtat de Rusia împotriva Ucrainei.
Un politician de opoziție are dreptul să întrețină contacte externe și să propună o altă politică decât cea a guvernării. Problema este conținutul ofertei sale. Dacă beneficiile apropierii sunt prezentate insistent, iar costurile și condițiile sunt trecute sub tăcere, publicului i se oferă o imagine incompletă.
Ce înseamnă concret energie mai ieftină? În baza căror contracte, cu ce garanții și pentru cât timp? Ce obligații politice ar însoți eventualele facilități? Ar rămâne ele valabile dacă Republica Moldova ar continua integrarea europeană și ar critica acțiunile Rusiei? Fără asemenea răspunsuri, promisiunea prețului avantajos rămâne un argument electoral.
Relatarea IPN din 16 octombrie a pus apelurile lui Dodon în contextul unor noi încălcări ale spațiului aerian moldovenesc de către drone. Originea și traseul fiecărui aparat trebuie stabilite de instituțiile competente. Dar amenințările generate de războiul din vecinătate nu pot fi eliminate din discuția despre relațiile cu statul care a declanșat acel război.
Nici dificultățile diplomatice nu pot fi explicate printr-o simplă lipsă de bunăvoință a Chișinăului. În cazul acreditării ambasadorului rus Oleg Ozerov, explicația publică oferită de ministrul Mihai Popșoi a legat amânarea prezentării scrisorilor de acreditare de acțiunile și retorica neprietenoasă ale Moscovei. Acest episod trebuie privit însă și în contextul restricțiilor impuse reprezentanților Republicii Moldova. Mihai Popșoi a fost inclus, încă din perioada în care era deputat, pe lista persoanelor cărora Rusia le-a interzis intrarea pe teritoriul său.
Dacă intenția normalizării este sinceră
În lipsa unei clarificări publice privind ridicarea acestei interdicții, apare o întrebare firească: cum poate Moscova vorbi credibil despre normalizarea relațiilor cu Republica Moldova dacă șeful diplomației moldovenești continuă să fie vizat de o interdicție de intrare în Rusia? Chiar incertitudinea menținută asupra statutului său contrazice mesajele despre disponibilitatea pentru dialog. Dacă intenția normalizării este sinceră, clarificarea și înlăturarea acestui obstacol ar constitui un gest concret, aflat la îndemâna autorităților ruse.
Totodată, disponibilitatea Kremlinului de a primi politicieni moldoveni care îi promovează mesajele nu poate înlocui dialogul cu instituțiile legitime ale Republicii Moldova. Relațiile interstatale presupun respectarea interlocutorilor desemnați de fiecare stat, inclusiv atunci când pozițiile acestora sunt incomode. Altfel, „normalizarea” riscă să însemne doar cultivarea unor parteneri politici convenabili Moscovei.
Dincolo de disputa diplomatică, întrebarea politică rămâne aceeași: este Moscova pregătită să accepte Republica Moldova ca partener cu voință proprie? Acceptă că autoritățile sale nu pot interveni în dosare judiciare pentru a satisface cereri externe? Acceptă că orientarea europeană a țării nu trebuie supusă aprobării Kremlinului?
Și guvernarea de la Chișinău are obligații. Ea trebuie să explice clar ce contacte menține, ce probleme încearcă să rezolve și ce rezultate obține pentru cetățeni. Interesul național cere diplomație competentă și comunicare sobră. Fermitatea este mai convingătoare atunci când este însoțită de obiective precise.
Totuși, responsabilitatea normalizării nu poate fi transferată integral Republicii Moldova. Rusia trebuie să arate prin fapte că oferta sa presupune reciprocitate. Condiționarea dialogului de soarta unor actori politici favorizați de Moscova indică o intenție de influențare a politicii interne. Asociată cu promisiuni economice selective și cu mesajul că toate dificultățile provin din refuzul Chișinăului de a coopera, această abordare poate funcționa ca instrument de presiune hibridă. Aceasta este o interpretare politică a mesajelor publice, nu dovada automată a unui plan coordonat.
Republica Moldova are nevoie de relații cu Rusia, dar nu în orice condiții
Republica Moldova are nevoie de relații cu Rusia, dar nu în orice condiții. Are nevoie de comunicare care să rezolve problemele cetățenilor, de acorduri transparente și de respectarea independenței instituțiilor sale. O normalizare autentică începe atunci când aceste principii sunt acceptate de ambele părți. Până atunci, apelurile la „prietenie” trebuie judecate după obligațiile pe care le cer și după libertatea de decizie pe care o lasă Chișinăului.
Anatol Țăranu, Cotidianul.md,19 Oct. 2026
****/
