Zi de vineri. Împreună cu poetul și criticul literar Vitalie Răileanu trecem podul de peste Nistru care leagă Rezina de Râbnița. Gardistii secesionismului transnistrean și-au modernizat punctul de control și aici. Suntem verificați de parcă am veni din România. Ni se spune că, pe parcursul unei luni, nu avem voie să trecem mai mult de 3 kilograme de carne, 5 litri de ulei, 3 kilograme de produse lactate, 5 kilograme de zahăr… Dar noi avem dosite sub picioare, în salonul mașinii, trei brațe de cărți, două – din partea Bibliotecii „Onisifor Ghibu”, directorul căreia este chiar Vitalie Răileanu. Cu ajutorul șoferului – un transnistrean -, nu vom fi controlați printre picioare…
Mergem la o întâlnire cu elevii și profesorii Liceului „Evrika” din Râbnița, unul dintre cele patru licee românești din regiunea secesionistă a Republicii Moldova. O facem la insistența domnului director al liceului, Ion Bucioc. Acesta mi-a spus că elevii au citit încă anul trecut cartea mea „Un strigăt pe Nistru” și vor să afle mai multe despre eroii romanului și grozăviile războiului din 1992, război care a strangulat soarta părinților, dar și viitorul lor. Au găsit și timpul potrivit –
în martie, prin școli este programat Lunarul „Memorie și Recunoștință” dedicat celor care și-au sacrificat viețile pentru independența, suveranitatea și integritatea Republicii Moldova.
…Într-un fel de sală de festivități a liceului sunt adunați o mulțime de copii: de la clasa a cincea – în sus. Directorul îmi spune că are suficienți elevi pentru capacitățile instituției sale, unii – veniți de prin sate, pe care două autocare îi aduce și-i duce în fiecare zi. Zice că, de la o vreme, chiar și câțiva părinți de etnie rusă din oraș, înțelegând încotro bat vânturile geopolitice, vor ca ai lor copii să învețe la „Evrika”. Văd în sală copii frumoși, minunați, și-i aud vorbind o română de parcă ei ar fi de pe la Nisporeni sau Călărași. Îmi spun că le-a plăcut cum autorul cărții a împletit adevărul și ficțiunea pentru a le trezi interesul să citească „Un strigăt pe Nistru”, dar mai ales că Radu Păduraru, eroul principal al romanului, se răzbună, totuși, pe Krasarm Kalinin, rusul care a împușcat și tăiat moldoveni în războiul de la Nistru. Îi ascult, le răspund la întrebări, dar le mărturisesc și despre dragostea mea deosebită față de ei, ca purtători de drapel ai românismului prin aceste margini de Țară. Iar colegul meu, Vitalie Răileanu, care m-a însoțit deseori la asemenea evenimente, m-a surprins și de data aceasta cu vocația sa de profesor universitar, dar și cu un recital din propriile versuri, scrise cu polen pe închipuitele sale faleze, astfel încât, la sfârșit, copiii s-au grăbit să-l îmbrățișeze, de parcă ar fi fost profesor de „Evrika”.
Mă interesez de doamna Eugenia Halus, fosta directoare, care a înființat acest liceu și care i-a forțat activitatea chiar și în cele mai grave timpuri cu agresivitate din partea regimului separatist. Aflu că a demisionat, iar pe parcursul iernii, când regiunea transnistreană urma să rămână cu sistemul de încălzire gol, a plecat la fiică-sa, stabilită în România. Încă nu s-a întors, iar eu mă întreb dacă se va mai întâmpla acest lucru. Tot așa cum m-am gândit sau mă gândesc la ceilalți pârcălabi ai cetăților de românism din regiunea secesionistă de dincolo de Nistru: Ion Iovcev, fostul director al Liceului „Lucian Blaga” din Tiraspol, Eleonora Cercavschi, directorul Liceului „Ștefan cel Mare și Sfânt” din Grigoriopol, Maria Roibu, directorul Liceului „Alexandru cel Bun” din Tighina.
În trecere, timpul macină memoria noastră despre eroismul pedagogic al legendarilor directori de școli românești din enclava rusească de la Nistru. Ceea ce am reușit eu sunt interviurile susținute cu trei dintre acești pârcălabi de cetăți românești pe care le-am inclus apoi în ediția a doua a cărții de publicistică „Transnistria în flăcări”. Dar profesorii și elevii de acolo merită mai mult. De asta m-am convins fiind invitat toamna trecută la o fenomenală întâlnire cu elevii Liceului „Ștefan cel Mare și Sfânt” din Grigoriopol, organizată de Svetlana Jitariuc, vicedirector, dar și în timpul unei videoconferințe cu elevii Liceului „Alexandru cel Bun” din Tighina, care apoi m-au bucurat cu prezența lor la dezbaterile in cadrul programului „Scriitorii pentru capitală, capitala pentru scriitori”, fiind aduși la Chișinău de profesoara lor Lidia Olog. Sigur, la întoarcere, toți aveau câte o carte și câte o floare de crizantemă din partea mea – semn de dragoste și de sincer respect…
(Gheorghe Budeanu, Facebook, 28 martie 2025)