Din Halkidiki până în Basarabia, ruinele trecutului ne amintesc că identitatea trebuie recunoscută, asumată și apărată.
Mă mai aflu în Grecia. Stau la umbra unui turn vechi, pe care doar cunoscătorii de istorie îl mai numesc astăzi cu numele său uitat: Turnul lui Madem Aga. E o ruină discretă, ascunsă într-un parc liniștit din Halkidiki — Parcul lui Aristotel, creat de statul grec pentru a comemora învățăturile polimate ale filozofului. Rămășițele turnului atrag atenția doar a acelora care privesc istoria nu doar cu ochii, ci cu acea înțelegere cauzală pe care Aristotel o cerea pentru cunoașterea deplină.
Numele Madem Aga poartă în el ecoul unei lumi dispărute. În turcă, „maden” înseamnă mină, iar „aga” era titlul unui ofițer sau administrator otoman. În vremurile de demult, din turn se supraveghea extragerea minereurilor din zonă, se controla un drum comercial și se veghea asupra populației creștine. Dar astăzi, din întreaga autoritate a lui Madem Aga n-a mai rămas decât o tăcere în piatră.
Această tăcere îmi amintește de un loc îndepărtat din nordul Dobrogei, unde, în perioada otomană, a existat un sat cu același nume – Madam-Aga — dispărut în secolul XX. Satul era locuit majoritar de musulmani (turci și tătari). A fost atestat în documente și pe hărți din sec. XIX, inclusiv pe hărți militare românești și otomane. Turnul lui Madem Aga din Parcul Aristotel și satul Madem Aga dispărut din Dobrogea ne arată că Balcanii au avut cândva o ”țesătură” comună, cu nume și ruine care se repetau de la sud la nord, din Macedonia până in Basarabia; sub această țesătură se ascund straturi de memorie colectivă, a căror studiere ar contribui nu doar la o cunoaștere mai bună a „toponimiei pierdute” din Dobrogea sau din Basarabia, dar și a moștenirii otomane și etno-geografiei regiunilor istorice amintite.
Nu doar în fostul spațiu sovietic, ci și în Balcani, prăbușirea imperiilor a lăsat în urmă dispute identitare nerezolvate. La fel ca în cazul Republicii Moldova, și acolo moștenirea imperială a fost urmată nu de clarificare, ci de revendicări paralele și confuzie identitară.
Un exemplu elocvent este tensiunea dintre Macedonia de Nord și Bulgaria: două state, două popoare, dar cu istorii, limbi și eroi revendicate simultan. Aceste conflicte nu pornesc din realități obiective, ci din lipsa asumării unei identități clare după retragerea forței imperiale.
Turnuri ca cel al lui Madem Aga nu păzeau doar mine sau drumuri comerciale. Ele păzeau granițele unei ordini politice și simbolice, care a impus, vreme de secole, identități artificiale, ierarhii etnice și loialități dictate de forță. În această parte a Europei, limba, religia și chiar numele au fost de prea multe ori administrate, nu asumate.
Astăzi, când acele imperii au dispărut, confuzia identitară nu a fost pretutindeni înlocuită de claritate. În unele regiuni, precum Republica Moldova, sârma ghimpată și zidurile de piatră ale trecutului au fost înlocuite cu ziduri ideologice mai subtile, dar nu mai puțin eficiente. La Chișinău nu mai există un „aga” care impune o identitate, dar persistă guverne (unele chiar pro-europene) care ezită să recunoască identitatea românească pentru românii din republică. Nu mai există un imperiu care interzice numele „român”, dar există partide care îl evită cu obstinație, ca și cum ar rosti un tabu.
Realitățile din Republica Moldova, dar mai ales pregătirile intense ale Coloanei a Cincea rusești în perspectiva alegerilor parlamentare din septembrie, ne arată limpede că ocupația poate lua forme mai subtile decât cea militară. În Moldova de astăzi, ocupația continuă ideologic, mediatic și la nivel simbolic. În sens aristotelic, Republica Moldova pare un stat aflat în stare de potențialitate, dar lipsit de actualizare — o formă fără substanță, o ființă politică neîmplinită — în termenii lui Aristotel, un dynamis neactualizat în energeia (cf. Metafizica, cartea VII/Z).
Neasumându-și identitatea românească, Republica Moldova rămâne un spațiu care există juridic, dar nu se exprimă plenar în conștiința celor care îl locuiesc. Și nu e de mirare, de vreme ce identitatea este transformată în subiect de referendum, nu de conștiință, memoria istorică este tratată ca opțională, iar cetățeanul e legat de cetate doar prin actul de identitate.
În Grecia de astăzi, posturile TV din hotel transmit doar în limba greacă. Nu pentru că alte limbi ar fi interzise, ci pentru că statul grec știe că limba e primul bastion al continuității. Când identitatea e tratată ca un bun public, nu ca o opțiune individuală, ruinele trecutului nu mai devin pericol, ci lecție. În Republica Moldova, lecția e încă neînțeleasă: toate guvernările de la 1991 încoace încearcă să cosmetizeze vechea ideologie a moldovenismului, nu să o demonteze. În consecință, pericolul reocupării de către vechiul imperiu rămâne.
Ceea ce se pare că nu înțeleg guvernanții de la Chișinău, indiferent că sunt pro-ruși sau europeniști, e faptul că atunci când o națiune nu-și recunoaște identitatea, se pregătește, uneori fără să-și dea seama, pentru o nouă ocupație; că identitatea nu se negociază la urne, ci se asumă în conștiință. Altfel, în locul unei națiuni, rămâne doar o populație.
