Secolul XX a demonstrat că cele mai mari crime nu sunt comise neapărat de monștri, ci de societăți întregi care ajung să creadă în mituri politice absolute. Atunci când statul devine obiect al credinței colective, iar violența este prezentată ca instrument al „mântuirii” istorice, oamenii obișnuiți pot participa la barbarie fără să mai conștientizeze că participă la rău.
În regimurile autoritare, memoria războiului, în loc să funcționeze ca avertisment privind propriul potențial de autodistrugere, este transformată în instrument de legitimare politică și în sursă pentru construirea unor mituri reacționare, militariste și revanșarde. Trauma colectivă este reinterpretată nu pentru a preveni repetarea tragediei, ci pentru a justifica cultul forței și mobilizarea permanentă împotriva unui „dușman” care trebuie învins.
Cine este acest dușman nici nu mai contează prea mult: evreii, rromii și homosexualii pentru Germania nazistă; „dușmanii poporului” pentru stalinism; iar pentru Kremlinul de astăzi – Ucraina, NATO sau întreaga lume occidentală.
Hitler a folosit trauma germană de după Primul Război Mondial și mitul „trădării interne” pentru a distruge Republica de la Weimar și pentru a justifica revanșismul, militarizarea și ascensiunea nazismului. Memoria milioanelor de germani uciși în război nu mai funcționa ca avertisment moral, ci devenise un instrument de mobilizare fanatică și de legitimare a violenței politice.
Mussolini glorifica permanent „victoria mutilată” a Italiei după Primul Război Mondial și transforma memoria soldaților căzuți într-o justificare pentru fascism, cultul statului și expansiunea imperială. La rândul său, trauma Tratatului de la Trianon a fost instrumentalizată politic în Ungaria lui Horthy pentru alimentarea revanșismului naționalist și apropierea de Germania nazistă.
Regimul lui Vladimir Putin a transformat comemorarea victimelor celui de-al Doilea Război Mondial într-o religie civică a resentimentului și a mobilizării revanșarde și imperiale. În această nouă mitologie de stat, Rusia apare simultan ca victimă eternă, salvatoare a lumii și putere îndreptățită să domine spațiul din jurul ei.
În cazul Rusiei lui Putin s-a ajuns la un absurd istoric și moral greu de imaginat: statul care celebrează anual „victoria asupra nazismului” este succesorul direct al unui regim care a intrat în război ca aliat strategic al Germaniei hitleriste. Pactul dintre Stalin și Hitler, ocuparea Poloniei, anexarea Basarabiei și a statelor baltice sau colaborarea sovieto-germană din primii ani ai războiului sunt împinse deliberat în afara memoriei publice, deoarece contrazic povestea salvatorului nevinovat construită de Kremlin.
Complicitatea a fost transformată în eroism, iar instaurarea comunismului în Europa Centrală și de Est – în „eliberare”. Ocupația a devenit fraternitate. Deportările – modernizare. Distrugerea elitelor naționale – „progres istoric”. Astfel, capitularea celui de-al III-lea Reich – aliatul Uniunii Sovietice până la 22 iunie 1941 – a fost transformată în Rusia putinistă într-un ritual colectiv al militarismului și al revanșei istorice. Nu într-o zi a reculegerii pentru milioanele de victime, ci într-un spectacol al glorificării războiului ca expresie legitimă a destinului național.
Spre deosebire de mulți dintre cei care au defilat sâmbătă cu steaguri sovietice și panglici imperiale pe străzile Chișinăului, eu chiar m-am născut în URSS și am trăit acolo douăzeci de ani. Am trecut prin tot folclorul ideologic sovietic: „красный уголок”-ul din școală, careurile patriotice obligatorii, pionierii, lozincile despre partid și „viitorul luminos”, plus acea liturghie politică absurdă în care statul încerca permanent să ocupe locul religiei, al familiei și chiar al realității însăși.
Dar există un detaliu pe care propaganda putinistă de astăzi îl ascunde cu grijă – în URSS nu exista obsesia maladivă pentru „Marele Război pentru Apărarea Patriei” pe care o vedem acum în Rusia lui Putin. Nu exista această militarizare isterică a memoriei. Nu existau parade anuale gigantice, copii costumați în soldați, panglici peste tot și cultul aproape religios al războiului și „Zilei Victoriei”.
În aproape șaptezeci de ani de existență ai URSS au avut loc doar patru parade dedicate „Zilei Victoriei” în Piața Roșie: în 1945, apoi abia în 1965, după încă douăzeci de ani, apoi în 1985 și ultima în 1990, când imperiul sovietic deja se prăbușea ca un bloc de beton putrezit.
Și asta pentru că, în realitate, URSS își baza legitimitatea pe altceva: pe revoluția bolșevică din 1917, pe partid, pe ideologia comunistă și pe monopolul nomenclaturii. Războiul exista în propagandă, desigur, dar nu devenise încă religia centrală a statului.
Putin este cel care a inventat această nouă teologie imperială a victoriei. Un fost kaghebist care a înțeles că Rusia post-sovietică nu mai poate fi ținută împreună nici prin marxism, nici prin prosperitate, așa că a ales cel mai simplu și mai periculos combustibil politic: resentimentul, nostalgia imperială și cultul războiului. Adică exact acele ingrediente care, combinate cu propaganda, cultul liderului și obsesia „dușmanului extern”, au definit întotdeauna fascismul.
Kremlinul a construit în jurul victoriei din 1945 o nouă religie de stat, menită să umple golul lăsat de prăbușirea comunismului, transformând memoria războiului într-o liturghie politică a imperialismului rus. Nu victimele sunt celebrate, ci mitologia unui stat care își caută legitimitatea în trecut pentru a justifica agresiunile prezentului. Asta explică de ce asistăm astăzi la reabilitarea progresivă a lui Stalin – nu neapărat ca ideolog comunist, ci ca simbol al statului autoritar, al forței brute și al imperiului capabil să inspire frică.
În această versiune falsificată a trecutului, Armata Roșie nu mai apare ca una dintre armatele aliate care au contribuit la înfrângerea Germaniei naziste, ci ca o forță mesianică ce ar fi „salvat singură lumea”. În realitate, nazismul nu a fost învins de Rusia „de una singură”, așa cum repetă obsesiv propaganda de la Moscova. Împotriva lui au luptat zeci de națiuni aliate – americani, britanici, francezi, polonezi, ucraineni, canadieni, australieni, români – dar și mii de germani antifasciști care au înțeles ce monstru devenise propriul lor stat.
În mod deliberat sunt împinse în umbră atât contribuția decisivă a aliaților occidentali, cât și faptul că pentru milioane de oameni din Europa Centrală și de Est anul 1945 nu a însemnat libertate, ci începutul unei alte ocupații sau dominații totalitare.
Prin confiscarea acestei victorii colective și transformarea ei într-un monopol ideologic rusesc, Kremlinul încearcă să rescrie istoria secolului XX și să transforme memoria războiului într-un instrument de legitimare a noilor sale ambiții expansioniste din secolul XXI.
De aici provine și obsesia Moscovei pentru controlul memoriei istorice. Pentru regimul lui Putin, trecutul nu este obiect de reflecție, ci armă geopolitică. Cine controlează trecutul poate justifica prezentul. Cine monopolizează victoria din 1945 poate pretinde și astăzi un drept moral asupra teritoriilor, popoarelor și destinului altor state.
În acest context, un alt fals grotesc este pretinsa „tradiție istorică” a panglicii Sfântului Gheorghe – devenită astăzi unul dintre principalele simboluri ale neofascismului rusesc. În realitate, în cultura comemorativă a URSS această panglică nu a existat niciodată ca simbol public al zilei de 9 mai.
Ea a fost introdusă artificial de propaganda Kremlinului abia în anul 2004, imediat după Revoluția Portocalie de la Kiev. Kremlinul a înțeles atunci că pierde controlul simbolic asupra spațiului post-sovietic și că are nevoie urgentă de o nouă mitologie identitară capabilă să mobilizeze resentimentul imperial și nostalgia sovietică.
Așa a apărut panglica bicoloră negru-oranj, prezentată propagandistic drept simbol al „victoriei istorice”. În realitate, ea a fost concepută ca o contrapondere ideologică la simbolistica revoluțiilor democratice din spațiul ex-sovietic. Treptat, acest însemn s-a transformat într-un veritabil sistem de identificare „prieten-dușman” – un cod vizual prin care Kremlinul delimita adepții „lumii ruse” de societățile care aspirau la libertate, democrație și integrare europeană.
Mecanismul nu este deloc nou în istorie. Hitler a procedat aproape identic atunci când a preluat svastica – un simbol străvechi prezent în numeroase culturi indo-europene și asiatice – și a transformat-o în emblemă oficială a nazismului. Regimurile totalitare confiscă frecvent simboluri istorice sau culturale pentru a le transforma în instrumente de mobilizare ideologică și identificare colectivă.
Astăzi, panglica Sfântului Gheorghe este mai degrabă un simbol al agresiunii ruse decât al memoriei războiului. Sub acest însemn au fost ocupate Crimeea și Donbassul, au intrat tancurile rusești în Ucraina, a fost șters de pe fața pământului Mariupolul, au fost comise masacrele de la Bucha și mii de copii ucraineni au fost deportați în Rusia.
Ea nu mai simbolizează de mult victoria asupra fascismului, ci neo-imperialismul militar al Kremlinului și tentativa Rusiei de a reînvia, sub alte simboluri și alte sloganuri, logica dominației imperiale asupra Europei de Est.
Participarea la victoria împotriva Germaniei naziste nu vaccinează automat o societate împotriva tentației autoritarismului, a expansionismului sau a delirului imperial. Secolul XX ne-a arătat, dimpotrivă, că totalitarismele se pot transforma unele în altele, împrumutând metode, reflexe și mecanisme de dominație aproape identice. Fascismul și comunismul sovietic au fost adversari geopolitici, dar rude ideologice apropiate în raportarea lor la individ, libertate și violență politică.
În anul 2022, istoricul american Timothy Snyder, profesor la Universitatea Yale și unul dintre cei mai respectați cercetători ai Europei de Est, publica în The New York Times celebrul eseu intitulat: „Trebuie spus clar: Rusia este un stat fascist”.
Potrivit istoricului american, pe fronturile celui de-al Doilea Război Mondial a fost învinsă Germania nazistă, însă fascismul ca reflex politic și cultural nu a dispărut niciodată complet. El poate reveni sub alte simboluri, alte mituri și alte justificări istorice.
Timothy Snyder merge însă și mai departe. În analiza sa, istoricul american afirmă că Rusia contemporană corespunde majorității criteriilor prin care cercetătorii definesc fascismul ca fenomen politic și social.
Lista este tulburătoare tocmai prin precizia cu care descrie realitatea Rusiei de astăzi.
Există, mai întâi, cultul liderului unic – Vladimir Putin prezentat nu ca simplu președinte, ci ca întruchipare a statului, a istoriei și a destinului național. În logica regimurilor fasciste, conducătorul nu poate greși niciodată, deoarece el devine expresia însăși a voinței colective.
Există apoi cultul celor morți „pentru măreția patriei”. În Rusia putinistă, memoria victimelor celui de-al Doilea Război Mondial nu mai este una a durerii și reculegerii, ci a glorificării sacrificiului militar permanent. Generații întregi sunt educate în ideea că destinul suprem al cetățeanului este să moară pentru imperiu.
Un alt element fundamental este mitul unei măreții istorice pierdute și obsesia restaurării acesteia. Exact ca în fascismele clasice ale secolului XX, Rusia trăiește astăzi într-o permanentă nostalgie imperială. Prăbușirea URSS este descrisă de Putin drept „cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului”, iar politica externă a Kremlinului este construită pe resentiment și revanșă istorică.
La toate acestea se adaugă mașinăria gigantică de propagandă care controlează aproape complet spațiul informațional. În Rusia contemporană, televiziunea nu informează – mobilizează. Nu explică realitatea – o fabrică. Nu stimulează gândirea critică – ci obediența colectivă.
Exact ca în toate regimurile totalitare, simbolurile vizuale devin și ele instrumente de identificare ideologică. Literele „Z” și „V”, apărute după invadarea Ucrainei, au fost transformate în însemne de apartenență politică și loialitate față de regim – o nouă heraldică a agresiunii imperiale.
La fel de caracteristice sunt manifestațiile colective organizate pentru glorificarea liderului și simularea unanimității populare. Dar poate cel mai periculos simptom rămâne limbajul urii.
Fascismul începe întotdeauna prin dezumanizarea unui grup. În Rusia ultimilor ani, propaganda oficială a construit sistematic imaginea „ucrainenilor naziști”, a „Occidentului degenerat”, a „trădătorilor naționali” și a tuturor celor care refuză supunerea față de proiectul imperial al Kremlinului.
Când un stat își educă cetățenii să urască, să adore forța și să accepte războiul ca normalitate, nu mai vorbim despre simple deviații autoritare. Vorbim despre reactivarea unei forme istorice de fascism – adaptată secolului XXI, dar păstrând aceeași structură morală a violenței și dominației.
Asemănările dintre Germania hitleristă și Rusia putinistă devin, pe zi ce trece, tot mai greu de ignorat: Rusia repetă astăzi traseul istoric al unui stat care își construiește legitimitatea prin ură, xenofobie, expansionism și violență.
Iar primul obstacol în înțelegerea acestui fenomen este o prejudecată falsă: ideea că o țară care a învins cândva fascismul nu poate deveni ea însăși fascistă. Istoria demonstrează exact contrariul.
Până la ruptura dintre Hitler și Stalin din iunie 1941, fascismul nu provoca în URSS o repulsie ideologică principială. Pactul Ribbentrop-Molotov din 1939 nu a fost un accident diplomatic, ci expresia unei colaborări strategice între două regimuri totalitare care împărțeau aceleași valori: xenofobia, antisemitismul, disprețuire pentru democrație, libertate și suveranitatea statelor mici.
Presa sovietică reproducea discursurile liderilor naziști fără indignare morală, iar în Germania hitleristă exista admirație pentru eficiența represiunii staliniste, a deportărilor și a controlului total exercitat de stat asupra societății. Cele două sisteme se priveau atunci nu ca adversari existențiali, ci ca modele concurente ale aceleiași obsesii totalitare.
Astăzi, Putin reproduce aproape identic acest mecanism politic, ascunzându-se cinic în spatele termenului de „antifascism”.
Pentru propaganda Kremlinului, ucrainenii devin „naziști” nu pentru ceea ce fac, ci pentru ceea ce refuză să fie: ruși obedienți imperiului. Simplul fapt că există o națiune ucraineană distinctă, cu identitate proprie și voință politică independentă, este perceput la Moscova ca o provocare intolerabilă.
În această logică delirantă, orice rezistență împotriva agresiunii ruse devine „fascism”, iar orice susținere pentru Ucraina este prezentată drept complicitate cu nazismul.
Aceasta este poate cea mai perversă formă de manipulare ideologică produsă de Kremlin: folosirea memoriei victoriei împotriva lui Hitler pentru justificarea unei noi agresiuni imperiale în Europa.
De fapt, războiul împotriva Ucrainei nu reprezintă doar o invazie militară. El marchează revenirea Rusiei la limbajul și practicile clasice ale fascismului – la ideea că alte popoare există pentru a fi dominate și colonizate. Și, mai ales, credința că războiul reprezintă singura soluție legitimă pentru rezolvarea conflictelor istorice și geopolitice. Toate acestea compun anatomia morală a fascismului contemporan rus.
Iar concluzia lui Snyder este una brutală, dar lucidă: fascismul nu poate fi „împăcat”, cosmetizat sau convins prin concesii. El poate fi doar învins – clar, definitiv și fără ambiguități.
Mi-am amintit de articolul lui Timothy Snyder după ce am văzut imaginile din Berlin, din Treptower Park, în ziua de 9 mai 2026. Câteva sute de ruși beți, îmbrăcați în uniforme sovietice, purtând simbolurile militarismului putinist și ale nostalgiei imperiale, ieșiseră în centrul Germaniei democratice pentru a le reaminti nemților, cu ostentație și agresivitate, că „ei i-au învins în cel de-al Doilea Război Mondial”.
Privind acele scene, aveai impresia unui spectacol grotesc al absurdului. În loc de comemorare, reculegere și respect pentru milioanele de victime ale războiului, asistam la un triumfalism imperial în forma sa cea mai vulgară.
Majoritatea participanților la acest spectacol au ales să trăiască în Germania, nu în Rusia. Au ales statul de drept occidental și beneficiază de protecția instituțiilor democratice germane, de libertatea de exprimare, de drepturile cetățenești și, în multe cazuri, de sistemul social generos al statului german. Și totuși, folosesc exact aceste libertăți pentru a batjocori societatea care i-a primit.
Ceea ce am văzut la Berlin nu a fost nostalgie inocentă după trecutul sovietic. A fost un mesaj – o manifestare publică a unei ideologii revanșarde care încearcă să transforme victoria împotriva nazismului într-un drept perpetuu al Rusiei de a domina, intimida și umili alte popoare.
Și aici apare întrebarea pe care mulți europeni o gândesc deja tot mai des, chiar dacă evită să o formuleze public: dacă „Russki mir” este atât de minunat, dacă Rusia lui Putin reprezintă modelul superior de civilizație, moralitate și „tradiție”, atunci de ce atât de mulți dintre cei care glorifică acest regim aleg să trăiască tocmai în Berlinul pe care îl insultă permanent? De ce nu se întorc în propriul lor paradis imperial?
În ultimii cincisprezece ani, eu am avut cu Germania o relație aparte – una care mi-a schimbat profund nu doar anumite convingeri intelectuale, ci și modul în care privesc ideea de responsabilitate istorică.
Timp de un deceniu am avut proiecte de cercetare împreună cu Universitatea din Regensburg. Una dintre personalitățile care m-au marcat intelectual și profesional a fost regretatul profesor Rainer Arnold, un mare constituționalist german, un om pentru care democrația constituțională nu era simplă teorie academică, ci lecția dureroasă extrasă din istoria Europei.
Mai târziu, după ce am încheiat cariera publică, timp de patru ani am lucrat într-o companie finanțată de Guvernul german. Colegii mei, superiorii mei, oamenii cu care interacționam zilnic erau nemți. Am avut astfel șansa rară de a observa din interior un popor care și-a construit modernitatea nu pe negarea trecutului, ci pe integrarea lui.
Spre deosebire de Rusia, unde stalinismul este reabilitat și glorificat aproape oficial, nu am auzit niciodată – niciodată – vreun german încercând să justifice crimele nazismului. Nici prin aluzii. Nici prin relativizări. Nici prin sofisme patriotarde. Dimpotrivă. Germania democratică și-a construit identitatea postbelică pe condamnarea clară și neechivocă a propriei barbarii istorice.
Trebuie să înțelegem ce înseamnă asta cu adevărat.
Printre părinții, bunicii sau rudele celor pe care i-am cunoscut existau, inevitabil, oameni care au luptat în Wehrmacht, oameni care au trăit acea epocă, oameni care au fost parte a unei societăți contaminate de nazism. Și totuși, Germania nu și-a transformat trecutul într-o mitologie a auto-victimizării sau într-un cult revanșard al „măreției pierdute”.
Nemții au avut maturitatea morală de a privi adevărul în față. Au condamnat nazismul fără echivoc. Au acceptat responsabilitatea istorică. Au înțeles că patriotismul nu poate fi construit pe minciună și că o națiune devine cu adevărat puternică abia atunci când își integrează plenar propriul trecut.
Anume de aceea Germania a reușit să devină unul dintre cele mai prospere și stabile state democratice din lume.
Iar exact această diferență morală explică și contrastul aproape absurd dintre Germania și Rusia de astăzi. Statul rus nu și-a asumat niciodată răspunderea morală și politică pentru crimele trecutului său imperial și sovietic.
Niciodată.
Nu și-a asumat Pactul Ribbentrop-Molotov și participarea directă la declanșarea celui de-al Doilea Război Mondial. Nu și-a asumat anexarea Basarabiei și a celor trei state baltice. Nu și-a asumat masacrul de la Katyn, unde mii de ofițeri polonezi au fost executați de NKVD. Nu și-a asumat foametea organizată, deportările în masă, Gulagul sau exterminarea lentă prin muncă forțată și înfometare a milioane de oameni.
Și, poate cel mai grav, Rusia nu și-a asumat niciodată genocidul social și cultural împotriva zecilor de popoare distruse de ei. Zeci de milioane de oameni au fost încărcați în vagoane pentru vite și abandonați în stepe, în Siberia sau în regiunile înghețate ale imperiului pentru a muri lent de foame, frig și boli.
Lucrând în Asia Centrală, am rămas șocat de dimensiunea aproape imposibil de imaginat a acestei tragedii istorice: germani de pe Volga, ceceni, inguși, tătari crimeeni, calmîci, karaciai, balkari, turci mesheti, coreeni, polonezi, români-basarabeni, greci pontici, bulgari, armeni, kurzi, iranieni și multe alte comunități mutilate demografic sau practic dezrădăcinate din propria lor istorie.
Aceasta nu a fost doar represiune politică. A fost o formă sistematică de genocid și barbarie de stat.
Problema fundamentală este că Rusia post-sovietică nu a condamnat niciodată cu adevărat aceste crime. Nu a existat un Nürnberg al comunismului sovietic. Nu a existat o ruptură morală clară față de trecutul imperial și totalitar. Dimpotrivă: călăii au rămas eroi, iar victimele au fost împinse în uitare.
Cu câțiva ani în urmă am urmărit două interviuri simbolice: unul cu urmașii lui Joachim von Ribbentrop și altul cu Veaceslav Nikonov — nepotul lui Viaceslav Molotov, semnatarul sovietic al pactului criminal din 1939 și astăzi deputat în Duma de Stat a Rusiei.
Diferența dintre cele două reacții spune enorm despre diferența morală dintre Germania și Rusia contemporană. Descendentul lui Ribbentrop și-a cerut scuze popoarelor baltice pentru rolul bunicului său în distrugerea independenței acestora și pentru crimele produse de pactul dintre Hitler și Stalin.
Veaceslav Nikonov, în schimb, nu doar că nu a exprimat niciun regret. El a justificat direct ocupațiile și crimele sovietice, reproducând exact reflexul imperial care domină și astăzi discursul oficial al Kremlinului.
Aici se vede diferența fundamentală dintre o societate care și-a integrat trecutul și una care continuă să-și glorifice propriile crime. Germania democratică a înțeles că asumarea responsabilității istorice – cu tot adevărul dureros pe care îl implică – este condiția reconstrucției morale și a unei societăți sănătoase. Rusia post-sovietică, dimpotrivă, a preferat să transforme trecutul criminal într-o sursă de mândrie imperială și într-un instrument de legitimare politică a regimului actual.
O societate care nu își condamnă crimele trecutului riscă inevitabil să le repete sub alte forme. De aceea Rusia a alunecat atât de repede de la comunism spre fascism. Structura mentală a rămas aceeași: cultul statului, disprețul față de individ, obsesia imperială și convingerea că violența reprezintă un instrument legitim al istoriei.
Noi, basarabenii, prea mult timp am încercat să ne închinăm la doi dumnezei deodată: două mitropolii, două „zile ale victoriei”, două limbi, două istorii, două memorii colective. Pentru unii – eliberare, pentru alții – ocupație. Pentru unii – „război civil”, pentru alții – agresiunea militară rusă de pe Nistru. Ani la rând am încercat să coexistăm într-o duplicitate identitară permanentă, evitând să numim lucrurile direct, de teamă să nu supărăm pe cineva sau să nu tulburăm un echilibru fragil.
Dar o societate nu poate fi construită durabil pe ambiguitate morală și confuzie istorică.
Demult a venit momentul în care lucrurile trebuie numite așa cum sunt – cu toate adevărurile incomode pe care le implică, fără lașitate intelectuală, fără echivocuri și fără reflexul permanent al autoamăgirii. Aceasta este condiția esențială pentru edificarea unei societăți sănătoase și a unei identități politice mature.
Doar spunând adevărul despre trecut putem construi o relație normală cu lumea din jurul nostru – inclusiv cu Rusia. Doar asumând cine suntem, de unde venim și ce ni s-a întâmplat putem înțelege limpede încotro trebuie să mergem.
Triumful fascismului în Rusia nu înseamnă că acesta trebuie tolerat – cu atât mai puțin importat și în Republica Moldova. Dimpotrivă. Lecția tragică a secolului XX este că răul trebuie recunoscut la timp, înainte ca el să devină din nou imposibil de oprit.
Nu putem admite ca oameni care justifică deschis agresiunea rusă, glorifică simbolurile militarismului putinist și lucrează politic pentru readucerea Republicii Moldova în zona de dominație a Kremlinului să folosească libertățile acestei țări împotriva propriei ei existențe democratice.
Noi, basarabenii, prea mult timp am încercat să trăim între adevăr și minciună, între două istorii și două loialități, evitând să numim lucrurile direct. Dar o societate sănătoasă nu poate fi construită pe ambiguitate morală și frică intelectuală. Ea începe în momentul în care adevărul este spus clar, chiar și atunci când doare.
Cine dorește să comemoreze victoria împotriva nazismului are tot dreptul să o facă – alături de întreaga lume civilizată, la 8 mai. Dar manifestațiile neo-imperiale și neofasciste ale propagandei ruse de pe 9 mai, construite în jurul simbolurilor agresiunii și militarismului putinist, nu au nimic în comun cu memoria victimelor celui de-al Doilea Război Mondial și trebuie interzise prin lege.
Comemorarea trebuie să rămână un act de memorie și reflecție morală asupra tragediei secolului XX, nu un instrument de legitimare a revanșismului imperial și a unui nou fascism rusesc.
Nu poți comemora victimele totalitarismului sub simbolurile neofascismului rusesc. Și nu poți vorbi despre „eliberare” purtând însemnele unui regim care bombardează orașe, omoară civili, deportează copii și încearcă din nou să se erijeze în jandarm al Europei și arbitru al destinului altor popoare.
Republica Moldova va trebui, mai devreme sau mai târziu, să aleagă clar între memoria libertății și memoria imperiului.
Iar această alegere nu mai este doar una geopolitică.
Este una morală și existențială.
