de Max Marinescu
În România s-a construit în ultimii ani un mecanism pe cât de simplu, pe atât de periculos pentru funcționarea unei democrații. Cetățeanul plătește taxe statului. Statul alocă din acești bani subvenții partidelor politice. Partidele transferă o parte considerabilă din subvenții către presă, sub generosul capitol bugetar numit oficial „presă și propagandă”. Iar cetățeanul se așază seara în fața televizorului convins că urmărește jurnaliști care îi explică independent politica zilei.
Numai că, uneori, în spatele ecranului se află chiar banii lui.
Cifrele anului 2025 arată dimensiunea fenomenului mai bine decât orice comentariu. În acel an, opt partide politice au primit de la bugetul de stat 232,05 milioane de lei. PSD a primit 76,9 milioane, AUR – 45,5 milioane, PNL – 41,9 milioane, USR – 29,8 milioane, SOS România – 19,8 milioane, POT – 15,9 milioane, iar PMP și Forța Dreptei – câte aproximativ un milion.
Partidele au cheltuit însă din subvenții chiar mai mult decât au primit în cursul anului: 243,5 milioane de lei, diferența provenind din sume rămase necheltuite în anii anteriori. Este un mecanism legal: banii primiți ca subvenție pot fi păstrați și utilizați ulterior.
Dar ceea ce impresionează nu este numai suma. Este destinația ei. Din cele aproximativ 244 de milioane de lei cheltuite în 2025, nu mai puțin de 117.619.081 de lei au mers către „presă și propagandă”. Adică 48,11% din toate cheltuielile partidelor din subvenții. Aproape un leu din doi.
Comparația cu celelalte categorii spune și mai mult. Pentru personal, partidele au cheltuit 27,6 milioane de lei. Pentru investiții în bunuri mobile și imobile – 21,9 milioane. Pentru organizarea activităților politice – 13,5 milioane. Pentru consultanță politică – 11,7 milioane. Pentru presă și propagandă: 117,6 milioane.
Cu alte cuvinte, partidele au cheltuit pentru presă și propagandă de peste patru ori mai mult decât pentru propriul personal și de aproape nouă ori mai mult decât pentru organizarea activităților politice.
Mai există apoi o categorie contabilă distinctă: „producția și difuzarea de spoturi publicitare”, pentru care s-au cheltuit încă 4,7 milioane de lei.
Cifrele devin și mai interesante dacă privim separat principalele partide. PSD a cheltuit din subvenție, în 2025, aproximativ 97,4 milioane de lei. Dintre aceștia, 72,6 milioane de lei au mers către presă și propagandă. Nu 20%. Nu 30%. Nici măcar jumătate. 74,6%.
Aproape trei sferturi din cheltuielile PSD din subvenția publică au fost destinate acestei singure categorii.
PNL a cheltuit în total aproximativ 41,1 milioane de lei, dintre care 13,8 milioane – 33,6% – pentru presă și propagandă.
AUR a cheltuit 39,9 milioane de lei, dintre care 21,1 milioane – 52,9% – pentru presă și propagandă. Separat, partidul a mai cheltuit aproximativ 1,8 milioane de lei pentru producția și difuzarea spoturilor publicitare.
USR a cheltuit 37,4 milioane de lei, dintre care 9,3 milioane – 24,8% – pentru presă și propagandă.
Prin urmare, fenomenul nu poate fi redus la un singur partid. Proporțiile diferă considerabil, dar mecanismul traversează o bună parte a spectrului politic. Și nici 2025 nu reprezintă o excepție.
Expert Forum a calculat că, din 2021 până la sfârșitul lui 2025, partidele au cheltuit 635 de milioane de lei pentru categoria „presă și propagandă”. 635 de milioane. Mai important încă, suma reprezintă 53% din fondurile cheltuite în perioada respectivă. Și există un detaliu esențial: în aceste 635 de milioane nu este inclusă publicitatea din campaniile electorale.
Așadar, nu vorbim despre câteva spoturi electorale difuzate o dată la patru ani. Vorbim despre un flux financiar permanent, de sute de milioane de lei, care leagă partidele politice de piața media.
În acest punct apare întrebarea fundamentală: unde ajung banii?
Știm cât cheltuiesc partidele. Știm categoria contabilă. Dar, pentru o mare parte a sumelor, cetățeanul nu poate afla simplu cine este beneficiarul final. Aici se află adevărata problemă.
Partidele pot contracta agenții sau alte firme intermediare. În raportările publice tradiționale nu apare întotdeauna instituția media care primește în cele din urmă banii. Exact această lipsă de transparență este criticată de organizațiile care urmăresc finanțarea politică.
Cu alte cuvinte, contribuabilul poate afla că partidul căruia statul i-a acordat bani din impozitele sale a cheltuit milioane pentru „presă și propagandă”, dar nu poate afla întotdeauna cu aceeași ușurință ce televiziune, publicație sau platformă online a încasat banii.
Noile reguli europene privind transparența publicității politice au început să ridice un colț al acestei perdele.
În 2026, analiza notificărilor de transparență a permis identificarea unor contracte concrete. Expert Forum a inventariat, până la 31 august, 52 de notificări în valoare totală de peste 15 milioane de lei.
Ceea ce a devenit vizibil este revelator.
Notificările publicate pe Realitatea.net însumau aproximativ 7,9 milioane de lei. Potrivit Expert Forum, apăreau contracte pentru PSD de 50.000 de euro pe lună și pentru AUR de 60.000 de euro pe lună, pentru perioade îndelungate.
Pe Antena3.ro au fost identificate șase contracte lunare consecutive ale PSD, fiecare în valoare de 90.750 de euro cu TVA, suma cumulată ridicându-se la aproximativ 2,7 milioane de lei.
Au devenit vizibile și contracte cu alte publicații și platforme media.
Iar dintre contractele pentru care sursa finanțării a putut fi identificată, 19 contracte, în valoare de aproximativ 11 milioane de lei, proveneau din subvenția acordată partidelor de la bugetul de stat.
Circuitul banilor poate arăta, așadar, astfel: cetățean → bugetul statului → partid politic → intermediar → instituție media → cetățean.
Cetățeanul ajunge să-și finanțeze propria persuadare (dezinformare -?) politică.
Problema nu este existența publicității politice. Într-o democrație, partidele au dreptul să-și prezinte programele și să cumpere publicitate, iar instituțiile media au dreptul să vândă spațiu publicitar.
Problema începe atunci când granița dintre publicitatea politică și jurnalism devine greu de observat.
Dacă pe ecran apare un spot electoral marcat ca atare, lucrurile sunt clare. Partidul plătește, televiziunea difuzează, iar cetățeanul știe că privește publicitate.
Dar ce se întâmplă atunci când relația financiară este permanentă? Când există contracte lunare? Când între partid și instituția media apar intermediari? Când telespectatorul care urmărește o dezbatere despre PSD, PNL, AUR sau USR nu știe dacă instituția media respectivă are, direct sau indirect, o relație comercială cu partidul despre care se discută?
În acel moment nu mai avem numai o problemă contabilă. Avem o problemă de credibilitate a jurnalismului.
Investigațiile realizate în ultimii ani au arătat că fenomenul nu este nou. În campania pentru alegerile europarlamentare din 2024, de exemplu, PSD a raportat 13,67 milioane de lei – aproximativ 2,72 milioane de euro – pentru televiziuni, radio și presă scrisă, contractele fiind derulate prin Concept Media Management. Printre televiziunile indicate în documentele raportate la Autoritatea Electorală Permanentă figurau Antena 3 CNN, România TV, Realitatea TV, Digi24, Prima, B1 TV și Etno TV.
Prima News a confirmat atunci că o singură apariție de promovare electorală a costat PSD 80.325 de euro.
O altă investigație, publicată de Libertatea, arăta că Digi24.ro a decis, la începutul anului 2024, să întrerupă contractele de publicitate politică cu PSD și PNL. Potrivit surselor publicației, contractele celor două partide cu site-ul depășiseră împreună 1,6 milioane de euro în 2023.
Ajungem astfel la întrebarea pe care societatea românească ar trebui să o pună mult mai apăsat: Mai poate presa controla puterea politică atunci când o parte a presei este, simultan, beneficiara financiară a partidelor politice?
Rolul clasic al presei într-o democrație este tocmai acela de a supraveghea puterea. Jurnalistul trebuie să-l poată întreba incomod pe politician cine i-a finanțat campania, de ce a atribuit un contract, de ce a numit un anumit om într-o funcție sau de ce nu și-a respectat promisiunile.
Dar raportul se complică fundamental atunci când politicianul intervievat reprezintă partidul care, direct sau prin intermediari, alimentează financiar instituția media. Nu este nevoie ca un lider de partid să telefoneze în fiecare seară într-o redacție și să dicteze sumarul jurnalului.
Dependența economică poate funcționa mult mai subtil.
Un patron știe cine îi plătește facturile. Un director știe ce contract trebuie reînnoit luna viitoare. Un redactor-șef cunoaște relațiile comerciale ale companiei. Iar într-o asemenea structură poate apărea autocenzura chiar fără existența unui ordin explicit.
Așa se poate naște ceea ce am putea numi „televiziunea de partid fără siglă de partid”.
Postul rămâne formal privat și independent. Pe ecran nu scrie PSD TV, PNL TV, AUR TV sau USR TV. Dar existența unor relații financiare substanțiale și insuficient transparente cu actorii politici ridică inevitabil întrebări asupra independenței editoriale.
Trebuie însă făcută o distincție esențială. Existența unui contract comercial nu demonstrează automat că o anumită știre este falsă, că un jurnalist a primit ordine sau că întreaga activitate editorială a unei televiziuni este controlată de partidul care plătește. Ar fi incorect să afirmăm acest lucru fără probe. Dar ar fi la fel de naiv să pretindem că 635 de milioane de lei cheltuite în cinci ani pentru presă și propagandă sunt irelevante pentru independența presei.
În orice alt domeniu am vorbi cel puțin despre riscul unui conflict de interese.
Dacă o companie farmaceutică ar finanța masiv publicația care îi analizează medicamentele, cititorul ar avea dreptul să știe. Dacă o companie petrolieră ar plăti constant televiziunea care dezbate politica energetică, relația financiară ar trebui făcută publică. De ce ar constitui politica o excepție?
Situația este cu atât mai problematică cu cât vorbim, într-o proporție importantă, despre bani publici. Nu sunt numai banii membrilor de partid. Nu sunt numai donațiile simpatizanților. Sunt banii contribuabililor.
Se creează astfel unul dintre cele mai stranii circuite financiare ale democrației românești contemporane: cetățeanul finanțează prin taxe statul, statul finanțează partidul, partidul finanțează instituția media, iar instituția media îi explică apoi cetățeanului cum trebuie interpretată activitatea partidului. Cercul se închide.
În aceste condiții, însăși formula oficială „presă și propagandă” capătă o ironie involuntară. Cele două cuvinte sunt așezate unul lângă altul într-o categorie contabilă.
Într-o democrație sănătoasă, ele ar trebui despărțite printr-un zid. Presa informează. Propaganda convinge. Presa verifică puterea. Propaganda încearcă să-i construiască o imagine. Presa îi spune cetățeanului inclusiv ceea ce politicianul ar prefera să nu afle. Propaganda îi spune cetățeanului ceea ce politicianul dorește ca acesta să creadă.
De aceea, adevărata problemă nu este că partidele comunică și nici că televiziunile vând publicitate. Problema este opacitatea relației dintre ele. Fiecare leu provenit din subvenția publică și cheltuit pentru presă ar trebui să poată fi urmărit: partidul care a plătit, suma, intermediarul, beneficiarul final, durata contractului și serviciul cumpărat.
Iar când o instituție media primește bani de la un partid, direct sau printr-un intermediar, publicul ar trebui să poată afla acest lucru cu ușurință.
Nu organizațiile civice și jurnaliștii de investigație ar trebui să recompună, factură cu factură și contract cu contract, traseul banilor publici. Statul care acordă acești bani ar trebui să garanteze transparența lor. Cifra anului 2025 rămâne greu de ignorat: 117,6 milioane de lei pentru presă și propagandă. Aproape jumătate din toate cheltuielile partidelor din subvenții. Iar cifra ultimilor cinci ani este și mai greu de trecut cu vederea: 635 de milioane de lei.
Experiența altor democrații europene arată că relația dintre bani, partide și televiziuni poate fi reglementată mult mai sever. Nu există un singur „model european”, dar preocuparea comună este limpede: alegătorul trebuie să poată distinge informația jurnalistică de mesajul politic plătit, iar puterea banului nu trebuie să transforme accesul la televiziune într-un privilegiu al celor care dispun de cele mai mari resurse.
Exemplul cel mai radical este Marea Britanie. Publicitatea politică plătită este interzisă la televiziune și radio. Legea britanică nu permite, așadar, unui partid să cumpere pur și simplu spațiu publicitar audiovizual așa cum o companie cumpără reclamă pentru un produs comercial. În perioadele electorale există în schimb emisiunile speciale ale partidelor – party election broadcasts –, supuse unor reguli distincte. Ofcom, autoritatea britanică de reglementare în domeniul audiovizualului, precizează explicit existența interdicției privind „political advertising” în serviciile de televiziune și radio.
Soluția britanică pornește de la un principiu simplu: într-un mediu cu o putere de influență atât de mare precum televiziunea, competiția politică nu trebuie transformată într-o licitație în care câștigă mai multă vizibilitate partidul capabil să plătească mai mult.
Alte state europene au ales sisteme diferite, combinând reguli privind accesul partidelor la audiovizual, limite electorale și obligații de transparență. Importantă pentru comparația cu România nu este însă uniformitatea legislațiilor naționale, care nu există, ci filosofia din spatele lor: publicitatea politică trebuie să poată fi recunoscută ca publicitate politică.
Tocmai în această direcție a intervenit recent și Uniunea Europeană. Regulamentul (UE) 2024/900 privind transparența și vizarea publicității politice se aplică integral din 10 octombrie 2025. El impune ca publicitatea politică plătită să fie identificată ca atare și să ofere informații esențiale despre sponsor, sumele plătite și, atunci când sunt folosite tehnici de direcționare a mesajului, publicul vizat. Regulile privesc atât publicitatea online, cât și pe cea offline.
Principiul european este important: cetățeanul trebuie să știe că privește publicitate politică, cine a plătit-o și cât a costat. Comisia Europeană explică explicit că scopul noilor reguli este ca alegătorii să poată recunoaște mesajele politice plătite și să înțeleagă cine se află în spatele lor.
Dar aici apare particularitatea românească asupra căreia merită să insistăm. Problema noastră nu se reduce la spotul electoral clasic. Un spot poate fi etichetat. Sponsorul poate fi indicat. Costul poate deveni public. Mult mai greu de măsurat este efectul unei relații financiare permanente dintre un partid și o instituție media, menținută luni sau ani și uneori intermediată de agenții.
Regulamentul european însuși face distincție între publicitatea politică și conținutul editorial: opiniile exprimate în nume personal și conținutul editorial nu sunt tratate ca publicitate politică în sensul acestor reguli. Și tocmai aici se află miezul problemei românești.
Poți obliga televiziunea să scrie pe un spot „publicitate politică”. Este mult mai dificil să măsori în ce fel un contract de zeci sau sute de mii de euro influențează, eventual, selecția invitaților, alegerea subiectelor, tonul întrebărilor, timpul acordat unui politician sau severitatea cu care sunt tratate puterea și opoziția.
De aceea, comparația europeană ne conduce înapoi la aceeași concluzie: transparența publicității este necesară, dar nu este suficientă. În România trebuie să devină transparentă și relația financiară dintre partid și instituția media. Nu doar spotul. Nu doar factura. Ci cine plătește pe cine, cât, pentru ce și pentru cât timp.
România nu are nevoie de televiziuni ale PSD, PNL, AUR, USR sau ale oricărui alt partid, camuflate în televiziuni independente. Are nevoie de instituții media capabile să critice astăzi un partid și mâine adversarul său fără să se întrebe cine achită factura la sfârșitul lunii.
Pentru că, atunci când presa devine dependentă financiar de cei pe care ar trebui să-i supravegheze, nu mai este în joc numai independența jurnalismului. Este afectat dreptul cetățeanului de a ști cine îi vorbește și cine plătește pentru ca acel mesaj să ajungă la el.
Iar ironia cea mai amară este că, în România, contribuabilul poate ajunge să finanțeze acest mecanism din propriul buzunar.
(Surse: Autoritatea Electorală Permanentă, Raportul nr. 7693/11 mai 2026 privind activitatea Departamentului de control al finanțării partidelor politice și a campaniilor electorale în anul 2025; Expert Forum, Subvențiile partidelor politice în 2025: Știm cât s-a cheltuit, dar nu și cine a primit contractile; Autoritatea Electorală Permanentă / finantarepartide.ro)
