Ioana Crista Popescu, Cotidianul.md, 2 octombrie 2026
Subiectul Unirii pare abandonat de extrema dreaptă românească, iar, cu mici excepții, în politica de zi cu zi, pare să fi dispărut – sau poate nu a existat niciodată cu adevărat – deși în Republica Moldova sunt semne tot mai clare că ar putea ajunge pe masa discuțiilor, dacă aderarea la Uniunea Europeană nu se va concretiza suficient de repede.
Unirea a intrat în discursul public românesc în forță la începutul acestui an, când Maia Sandu a spus că ar vota „pentru” la un eventual referendum privind Unirea Republicii Moldova cu România, dar că „aderarea la UE este un obiectiv mult mai realist”. Rămâne însă de văzut dacă intrarea în Uniunea Europeană va fi, într-adevăr, mai simplă decât Unirea. Este oare Unirea mai puțin realistă decât aderarea la UE, având în vedere problematica regiunii separatiste Transnistria și conflictul militar din Ucraina?
Subiectul Unirii a ajuns chiar și în paginile marilor publicații străine, precum The Economist, care s-a aplecat asupra acestei teme și s-a întrebat dacă Republica Moldova s-ar putea uni cu România. Răspunsul, totuși, rămâne la noi.
Realitatea de acum este clară: aproximativ 859.000 de persoane din Republica Moldova și-au redobândit cetățenia română în perioada 1991-2024, iar peste 150.000 de dosare se aflau încă în gestiunea autorităților române în 2025, procesul fiind îngreunat de lipsa personalului. Așteptarea ani de-a rândul pentru cetățenie nu a făcut altceva decât să producă frustrări. Și pe bună dreptate.
Mulți spun că Unirea se poate face, de facto, prin obținerea cetățeniei române de către toți descendenții celor care au strămoși din România Mare. Dar ce s-ar întâmpla dacă legea s-ar schimba mâine?
Și este o realitate care s-ar putea întâmpla oricând. Pe 15 septembrie, la Senatul României a fost înregistrată o inițiativă legislativă, semnată de mai mulți deputați PSD, prin care se propune modificarea articolelor 10 și 11 din Legea cetățeniei, articole care permit descendenților foștilor cetățeni români să redobândească cetățenia română. PSD vrea însă să păstreze procedura de redobândire doar pentru persoanele care au avut efectiv cetățenia română și au pierdut-o.
Pentru mulți dintre cei care au apelat la procedura de redobândire, această schimbare ar însemna nu doar pierderea unei căi administrative către cetățenia română, ci și o schimbare majoră a relației pe care statul român a construit-o în ultimele decenii cu cetățenii Republicii Moldova.
Și, desigur, rămâne veșnica întrebare: ce facem cu Transnistria?
Nu cred că, în România, oamenii știu prea multe despre Transnistria dincolo de conflictul din anii ’90. Cu atât mai puțin despre ceea ce urmează să scriu.
Se întâmplă niște mișcări interesante. De exemplu, începând cu 1 septembrie, Chișinăul a anulat scutirile fiscale pentru prima categorie de mărfuri importate sau exportate de companiile din Transnistria – scutiri care au susținut direct și indirect regimul separatist de la Tiraspol.
În același timp, un sondaj realizat în perioada februarie-aprilie 2026 a arătat că majoritatea locuitorilor din stânga Nistrului susțin reintegrarea Republicii Moldova. Peste jumătate dintre locuitorii regiunii transnistrene (53%) ar vota pentru reunificarea statului, în timp ce 35% s-ar opune procesului. Același studiu arată și că încrederea în autoritățile de la Chișinău este în creștere.
Sunt transnistrenii interesați de reunificarea cu Republica Moldova? Sau este acesta efectul unei perioade în care izolarea economică și energetică a Transnistriei a devenit tot mai greu de ignorat?
Dacă Unirea pare îndepărtată politic, reintegrarea Transnistriei pare să fi devenit mai concretă. Iar cele două procese pot ajunge, într-o anumită măsură, să se întâlnească.
În martie, în timpul unei vizite la Tiraspol, viceprim-ministrul pentru Reintegrare al Republicii Moldova, Valeriu Chiveri, a spus că școlile moldovenești din Transnistria ar trebui să fie libere să utilizeze alfabetul românesc și să urmeze programele școlare elaborate la Chișinău, asemenea celorlalte școli cu predare în limba română din Republica Moldova.
În același timp, anul acesta, Guvernul de la București a anunțat că va continua să sprijine școlile românești din Transnistria, prin repararea a cinci cantine școlare din stânga Nistrului. Nu este o sumă care să se simtă în bugetul românilor, dar gestul se va simți în schimbarea percepției moldovenilor din Transnistria.
Poate că aici se află una dintre cele mai importante mize ale reintegrării: nu doar unde va fi trasată o frontieră administrativă, ci în ce limbă vor învăța copiii, ce programe școlare vor urma și cât de conectată va fi generația următoare la instituțiile și societatea de pe malul drept.
Dacă lucrurile se schimbă atât de repede la Chișinău și Tiraspol, ce face Bucureștiul?
S-a încercat o mișcare prin numirea lui Eugen Tomac ca premier, care și-a depus mandatul înainte de a avea loc votul în Parlament. El era unul dintre puținii politicieni care ar fi putut împinge o agendă unionistă, deși nu este clar dacă aceasta ar fi fost prioritatea sa.
Problema este că, la București, Unirea nu mai pare să facă parte dintr-o strategie politică coerentă. Ea reapare periodic în discursul naționalist al AUR, Simion având însă în continuare interdicție de a intra în Republica Moldova, dar lipsește aproape complet din discuțiile despre politica externă. În aprilie, ministrul de Externe Oana Țoiu spunea că cea mai simplă variantă pentru ambele țări ar fi „unirea în interiorul UE”, deci, de la București, lucrurile se văd altfel.
Mulți români, desigur, vor vorbi despre costul Unirii și despre datoria publică de aproximativ 60% din PIB. Problema nu este doar dacă România își permite Unirea, ci și dacă România are astăzi instituțiile, infrastructura administrativă și planurile necesare. Iar de la București se văd foarte puține.
Dacă, într-o zi, cetățenii Republicii Moldova vor decide că vor Unirea, va fi România pregătită să răspundă?
Este clar că Unirea nu este iminentă, iar România nu are un plan concret. Dar cred că relația dintre Chișinău, Tiraspol și București este în schimbare.
În final, cred că trebuie să privim în România problematica Unirii dintr-o altă perspectivă. Pentru mine, Republica Moldova nu este un teritoriu pierdut în vara lui 1940, ci o parte a unei istorii comune care continuă să ne privească pe toți.
Iar, dincolo de orice proiect politic, oamenii de pe ambele maluri ale Prutului au dreptul la o viață prosperă și sigură, fără teama războiului și a regimurilor autoritare.
Trauma pe care o resimțim și astăzi, de a fi luptat pe fronturi diferite în cel de-al Doilea Război Mondial, nu a trecut. Mă gândesc cu groază la străbunicii mei și la buneii voștri, care au luptat în Cotul Donului și au auzit, de cealaltă parte, cum cineva cerea îndurare în aceeași limbă pe care o vorbeau și ei.
