În lumea asta mare, unii oameni intră în istorie prin faptele lor – bune sau rele – iar alții intră pe ușa din dos, direct în folclorul bancurilor politice. Moldova a avut parte de politicieni din ambele categorii: Dumitru Moțpan ne îndemna să ne întoarcem 360° cu fața la popor. Eugenia Ostapciuc ne sfătuia să vedem de unde ies gazele. Andrei Sangheli ne lămurea că România nu ne-a dat niciun „karadaș” pe degeaba. Totuși, au existat și unii care nu doar că au intrat în folclor, dar l-au rescris, transformându-se ei înșiși în anecdotă.
Dacă Jaroslav Hašek s-ar fi născut pe malurile Bâcului în vremea lui Voronin, cu certitudine ar fi scris un roman satiric despre Švejk-ul nostru moldovenesc, cu numele de Vasili Pavlovici Tarlev: «Viața și minunile bravului premier moldovean». Un roman în care ridicolul s-ar fi îmbrăcat în haina seriozității de stat, iar epopeea guvernării s-ar fi transformat într-o colecție de anecdote naționale.
…Toate au început în anul 1963 de la nașterea lui Hristos, în satul Bașcalia din Moldova sovietică, unde a văzut lumina zilei un prunc menit să zguduie din temelii ordinea universală: viitorul «vultur al statalității moldovenești» și titan al gândirii globale, omul care a determinat imaginea Planetei, academician a două academii – nimeni altul decât Vasili Pavlovici Tarlev.
Încă de la primele scâncete, sătenii au simțit că nu e un copil obișnuit. Unii copii plâng de foame, alții de frig. El plângea pentru destinul statalității moldovenești. În copilărie, în timp ce vecinii lui alergau desculți după minge sau furau mere din livada vecină, micul Vasilică contempla soarta omenirii și croia în minte planurile unui nou mileniu.
Adolescența i-a fost marcată de primele semne ale geniului precoce. În timp ce băieții scriau bilețele de dragoste fetelor, Vasili Pavlovici inventa. Inventiv și vizionar, el producea hârtii, scheme și prototipuri, încât, ajuns la maturitate, s-a putut lăuda cu 83 de lucrări științifice și 13 brevete de invenție.
Dacă nu începea perestroika lui Gorbaciov, cel mai probabil eroul nostru și-ar fi încheiat cariera, ca brigadier al sovhozului natal. Dar iată că revoluția sfârșitului anilor ’80 i-a deschis în față oportunități greu de imaginat. Anume atunci, destinul a ridicat degetul și i-a luminat lui Vasile Pavlovici calea de la volanul «GAZ-ului» din sovhoz, la cârma statalității noastre milenare.
Cu privirea de vultur statalist, mereu țintită spre Moscova, Švejk-ul nostru și-a clădit cariera dintr-un amestec atent dozat de hazard, slugărnicie și tupeu. La fel ca și alți premieri moldoveni legendari, «vulturul statalității» s-a aruncat cu pieptul înainte în vâltoarea tranziției anilor ’90, participând la marile jafuri corporative ale vremii.
Chiar înainte de a fi mazilit din jilțul de premier, Vasili Pavlovici a încercat să dea lovitura vieții: o escrocherie atât de „originală”, prin care urma să-și vândă sieși, pe banii altora, un pachet zdravăn de acțiuni ale SA «Bucuria» – fabrica pe care, culmea ironiei, tot el o păstorea atunci.
Povestea începe la 29 august 2000, când dl. Vasile Pavlovici, după frământări morale profunde și cu mâna tremurândă, a semnat o scrisoare falsă către Moldindcombank. În ea, cu aerul unui «mare combinator», declara solemn că SA «Bucuria» este de acord, irevocabil și necondiționat, să garanteze un împrumut de 1.850.000 de dolari (adică 18,5% din valoarea companiei)! Banii, firește, nu erau pentru patrie, ci pentru o modestă manevră de familie: firma Feodosia S.R.L., controlată tot de el, urma să cumpere 837.787 de acțiuni ale fabricii pe care o păstorea.
«Marea combinație» era, în realitate, o escrocherie ordinară, cu scrisori false și garanții inventate, prin care «Bucuria» trebuia să-și finanțeze propria jefuire – o golănie atât de idioată, încât și un polițist de sector, după trei țuici la bufetul sătesc, ar fi mirosit-o din capătul uliței.
Când însă a venit scadența și banca a bătut la ușă, surpriza a fost de zile mari: acționarii fabricii au descoperit că «Bucuria» lor se metamorfozase, peste noapte, în «Tristețe». Firește, aceștia au dat fuga să depună plângere penală împotriva eroului nostru. Dar și de astă dată stelele s-au aliniat, din nou, în favoarea lui Vasile Pavlovici. Procurorul General de atunci, Vasile Rusu – proaspăt numit în funcție de comuniști – a respins plângerea acționarilor de la Bucuria. Astfel, justiția a hotărât solemn că Vasile Pavlovici nu era un pungaș de rând, ci un «bun patriot statalist» care doar exersa, cu mijloace originale, protecția producătorului autohton.
Este evident că, fără victoria comuniștilor în alegerile din 2001, bombonelul nostru drag și-ar fi schimbat, cel mai probabil, costumul de import pe o «spețovkă» vărgată și ar fi dat cu târnăcopul câțiva ani prin vreo carieră de la Pruncul. Dar soarta – ghidată părintește de mâna lui Vladimir Voronin – i-a hărăzit alte planuri.
Vorba unui alt premier moldovean: „planuri sunt, planuri mărețe”…
Astfel, destinul l-a catapultat pe Vasile Pavlovici din sala de cazane a fabricii de bomboane direct în jilțul de la șefia Guvernului. Raiderul ghinionist s-a transformat, peste noapte, în «vultur al statalității», cu aripile larg întinse peste o țară care, ori de câte ori îl privea, nu știa dacă să râdă sau să plângă.
Am prins și eu momentul astral al apariției sale în primăvara anului 2001, în sala mare a Ministerului Justiției. Proaspăt desemnat premier, Vasili Pavlovici venise să-l prezinte pe noul ministru al justiției, Ion Morei. Am intrat și eu în sală, mânat de o curiozitate antropologică: să aflu cum arată, la față, noua eră comunistă.
Vasili Pavlovici se ridică din fotoliu cu gravitatea unui Adam Smith din Bașcalia și, privind asistența ca un profet coborât printre muritori, rosti următoarea teză fundamentală:
— „Uitați-vă în ce hal am ajuns noi, tovarăși! În piețe, oameni cu studii superioare vând la tarabe banane, mandarine și «apelsine»! Cum se poate așa ceva? Pentru asta au luptat părinții noștri în Marele Război pentru apărarea Patriei?”
După care, cu o profunzime care l-ar fi făcut pe Hegel să se înece în propria dialectică, a enunțat propria „dilemă a măgarului”:
— „Măcar… de-ar vinde produse autohtone!”
Sala a rămas împietrită. Unii priveau în podea, încercând zadarnic să descifreze legătura dintre Marele Război și bananele de la tarabă. Alții, mai „vizionari”, notau grăbiți în carnețele «inovațiile» epocale de economie politică. Nimeni nu îndrăznea să râdă, deși pe toți îi scutura hohotul înăbușit, în fața absurdului solemn care inaugura noua eră comunistă.
Doar secretara Ministerului Justiției, doamna Raisa – o femeie trecută prin multe guverne și suficient de experimentată încât să prindă prostia din zbor – s-a întors către mine și mi-a șoptit, cu o ironie rece ca un bisturiu:
— „D-le Tănase, ce-ați înțeles dumneavoastră? Care e, de fapt, problema: că oameni cu studii superioare vând în piețe sau că vând «apelsine» și nu cartofi autohtoni?”
Atunci am înțeles limpede: guvernarea comunistă nu avea să fie lipsită de spectacol. Și așa a fost. Timp de 7 ani, la fiecare ședință de Guvern el servea, cu generozitate, câte o porție de circ. Păcat că nimeni n-a notat cu grijă aforismele lui Vasile Pavlovici – adevărate stand-up-uri politice, imposibil de urmărit fără bere și popcorn. Era un teatru al absurdului în toată regula: sala râdea cu lacrimi, iar actorul principal – premierul – nu înțelegea de ce.
Toamna lui 2001 a adus cu sine un prim spectacol greu de uitat. Amintim celor mai tineri că, doar câteva luni mai devreme, alegătorii noștri dragi votaseră masiv comuniștii, fermecați de promisiunea salamului de 1 rublă și 50 de kopeici și a pâinii de 16 kopeici. Naivitatea era deplină: exact cum astăzi unii cred că, dacă va veni Putin, vom avea gaze pe gratis, tot așa atunci oamenii erau convinși că, odată reveniți la putere, comuniștii vor redeschide lada fermecată a URSS-ului, doldora de produse la prețuri de basm.
În octombrie 2001, idila politică dintre Voronin și Putin era plină de fluturi în stomac. Mark Tkaciuk, împreună cu ambasadorul OSCE – William Hill, croiau pe ascuns planuri de federalizare a Moldovei. Vladimir Voronin îl bătea amical pe umăr pe președintele Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, baronul Russell-Johnston, numindu-l «tovarășe Lord», iar Iurie Roșca mai juca încă rolul de «anticomunist». Întreaga suflare populară vibra ca la o nuntă națională, unde guvernarea comunistă îmbătată de marea dragoste față de Moscova aștepta cu emoția naivă a mirilor la altar, momentul când Putin va deschide robinetul gazelor gratuite și fericirea va curge peste Moldova ca un dar de logodnă imperială.
În acea atmosferă feerică, la 5 octombrie 2001, Putin l-a trimis la Chișinău pe premierul său de atunci, Mihail Kasianov, să discute cu omologul moldovean (sic!) prețul la gazele naturale. Imaginea negocierilor dintre cei doi era desprinsă parcă dintr-o schiță de Caragiale: între Kasianov și Tarlev era o distanță ca de la vasul de WC la cascada Niagara. Primul – intelectual format printre cifre și tabele; celălalt – fost șofer la sovhozul „Pobeda” din satul Bașcalia, aterizat peste noapte în fotoliul de premier.
Contrar așteptărilor, delegația rusă nu avea niciun mandat de la Putin să le ofere comuniștilor moldoveni, drept recompensă pentru dragostea geopolitică afișată la alegerile din 2001, vreo reducere la gaze. Negocierile păreau blocate în calcule seci și tabele contabile, până când Vasile Pavlovici n-a scos din puțul gândirii sale una dintre perlele demne de manualele de folclor politic.
În limba rusă, dialogul dintre cei doi suna cam așa:
— Михаил Михайлович, я понимаю, что вы не можете дать скидку, но давайте сделаем так: когда выйдем к прессе, скажем, что мы с вами договорились „орально”, что Россия снизит цену на газ.
În traducere ad-litteram în limba română, propunerea lui Tarlevar suna cam așa:
— „Mihail Mihailovici, înțeleg că nu puteți oferi o reducere, dar haideți să facem așa: când vom ieși la presă, să spunem că noi doi ne-am înțeles ‘pe cale orală’ că Rusia va reduce prețul la gaze.”
Colegii de la Externe care mi-au povestit acest caz, copleșiți de o rușine spaniolă greu de descris, relatau cum pe chipul lui Kasianov s-a așternut expresia unui psihiatru în clipa când înțelege că pacientul e irecuperabil.
Premierul rus ar fi aruncat unuia din anturajul său următoarea fraza:
— «Огородите меня, пожалуйста, от этого дебила».
Adică, în română: „Țineți-mă, vă rog, la distanță de acest debil”
Uite așa, istoria negocierilor moldo-ruse s-a îmbogățit cu un nou capitol: după «Tratatul de la București» din 1812, am ajuns la «Acordul „pe cale orală” de la Chișinău» din 2001 – o veritabilă bijuterie a diplomației de pe malurile Bâcului din epoca Voronin.
Memoria urbană a vremii mai păstrează un episod pe care nici măcar Jaroslav Hašek nu l-ar fi putut inventa. După una din ședințele Guvernului, puțul gândirii lui Tarlev a născut o perlă de toată frumusețea: premierul i-a îndemnat pe cetățeni să se înmulțească după următorul algoritm – «Fiecare familie trebuie să producă trei copii: unul pentru mamă, altul pentru tată și cel de-al treilea pentru țară!»
Prin birturile capitalei circula gluma că poate bietul Vasili Pavlovici ar fi avut nevoie de ajutor ca să producă acel copil pentru patrie. Cârciumarii și clienții, după a treia halbă, se ofereau voluntari la „programul demografic național”, doar să nu rămână premierul fără moștenire patriotică.
Pe lângă alte năzdrăvănii, Vasili Pavlovici a știut să-și înnobileze CV-ul cu titluri inventate, fără cel mai mic simț al penibilului. Bunăoară, domnia sa indica in CV că este academician al „Academiei Internaționale de Resurse Umane” și al „Academiei Internaționale a Științelor și Sistemelor Computaționale”. Dacă dai un search pe Google, singura referință legată de aceste două „academii” este… doar CV-ul lui Tarlev. Alte informații despre aceste două „academii” nu există. Dar adevăratul deliciu biografic vine mai jos.
În același CV, Vasili Pavlovici ține morțiș să menționeze că este deținătorul unei «insigne personale de aur» pentru obținerea Premiului «Omul care definește chipul Planetei». Am scotocit și eu pe Google, am întrebat prieteni, vecini, cunoscuți – nimeni n-a auzit de asemenea „premiu”. Dar nici nu mai contează. Imaginea în sine e fabuloasă: exact ca la Topârceanu, unde popa Florea din Rudeni, ridicând plosca spre cer, căpăta dintr-odată «măreție de simbol».
Dacă stai să te gândești atent, nu ai cum să nu constați ridicolul grandios al situației: Alexandru Macedon, Winston Churchill, Martin Luther King, Nelson Mandela – toți par niște pigmei pe lângă dimensiunea „planetară” a Švejk-ului moldovenesc, care a reușit performanța să bage întreaga planeta planetă în CV-ul său.
Culmea ironiei este că, după 2009, am crezut sincer că astfel de caricaturi ale unei epoci apuse – Tarlev, alături de Tkaciuk, Ostapciuc, Stepaniuc, – au dispărut în neant, odată pentru totdeauna. Dar m-am înșelat amarnic. Vasili Pavlovici e ca Lenin – «veșnic viu».
Această figură anecdotică nu doar că refuză să dispară în lada de gunoi a istoriei, ci este reașezată, din nou pe scenă de către Moscova. Astăzi îl regăsim în ipostaza de șef al asociației «Друзья России в Молдавии» (Prietenii Rusiei în Moldova), «decorat cu Drujba» de Putin și inclus, cu binecuvântarea FSB și a Mitropolitului Vladimir, pe listele electorale ale așa-numitului «bloc patriotic».
Dincolo de ridicolul acestui personaj, Vasili Pavlovici nu este doar o anecdotă politică, bună de bancuri la o bere, ci oglinda fidelă a unei societăți aflate într-o permanentă derută. Astfel de figuri se întorc obsesiv pe scena publică, nu pentru că ar avea vreo idee, vreo viziune sau vreo ofertă reală, ci pentru că noi, colectiv, ne dovedim incapabili să închidem ușa trecutului și să construim, odată și pentru totdeauna, un alt tip de normalitate.
Privit din această perspectivă, cazul lui Tarlev nu este doar un episod izolat, ci un simptom al unei patologii mai profunde: o societate care ezită între trecut și viitor, între tentația nostalgică a «liderilor puternici» de tip Lukașenko și necesitatea modernizării prin lideri responsabili și instituții solide.
Cine știe ce va fi la 28 septembrie… Dacă moldovenii, la fel ca în 2001, vor crede din nou propaganda rusească, nu e deloc exclus ca fosile politice și morale precum foștii colegi de partid – Vasile Pavlovici, Mark Evghenievici și Vladimir Nicolaevici – să revină la guvernare. Și de ce nu? Din moment ce, în 2001, o masă suficient de mare de alegători a urmat sloganul «Votați cârnaț!», de ce n-ar fi posibil ca istoria să se repete? Doar că, astăzi, sloganul electoral ar trebui să fie: «Bună-i „plitka” lui Ceban – Votăm Tkaciuk și Muntean!»
Din păcate, asemenea formule simpliste au încă priză la o parte a electoratului, pentru care politica se reduce la promisiuni facile, la lozinci populiste și la simboluri derizorii. Aceasta este marea vulnerabilitate a democrației noastre: absența unui filtru critic colectiv care să separe manipularea de soluțiile reale, ridicolul de responsabilitate, impostura de conducerea autentică.
Eu totuși rămân optimist, sperând că, după atâtea cucuie în cap pe care le-am luat în istoria noastră, vom învăța, în sfârșit, să-i trimitem pe aventurierii și escrocii tranziției exact unde le este locul, așa cum făcea Ivan Turbincă: «Pașol na turbinca, ciorti!». Doar atunci vom putea schimba registrul, dintr-o istorie de bancuri amare, într-un drum de responsabilitate și renaștere.
Altfel, dacă nu vom reuși acest exercițiu elementar de discernământ colectiv, riscăm ca istoria noastră să nu fie altceva decât o succesiune de bancuri amare, plătite amar cu prețul viitorului nostru. Iar un popor care își acceptă cu seninătate ridicolul ca destin nu mai are dreptul să se plângă de propriul eșec.
(Cotidianul.md, 15 septembrie 2025)
