În Războiul Crimeei (1853–1856) Rusia s-a confruntat cu o coaliție europeană (Franța, Marea Britanie, Imperiul Otoman și Regatul Sardiniei) pe fondul „chestiunii orientale” – declinul Imperiului Otoman și ambițiile Rusiei în Balcani și la Strâmtori. În războiul ruso-ucrainean actual (început în 2014 și escaladat masiv prin invazia rusă din 2022) Rusia se opune întregului Occident unit în sprijinul Ucrainei. Deși la o distanță în timp de peste un secol și jumătate, aceste două conflicte prezintă numeroase asemănări surprinzătoare, dar și diferențe notabile. După cum observă analistul Michael Emerson, citind istoria Războiului Crimeei scrisă de Orlando Figes, „comparațiile cu actualul război al lui Putin în Ucraina sar în ochi din aproape fiecare capitol”. Totuși, există și elemente unice fiecărei epoci, pe care le vom evidenția mai jos. În continuare vom compara motivațiile ideologice, dimensiunile geopolitice și militare ale celor două războaie, precum și rolul jucat de Rusia și Europa în fiecare.
Motivații ideologice și ambiții imperiale ale liderilor
Ambițiile „țarilor” ruși au jucat un rol central în ambele conflicte. În ambele cazuri, un autocrat aflat la putere de mult timp a urmărit să-și extindă imperiul și să-și lase amprenta în istorie ca un cuceritor. Țarul Nicolai I al Rusiei, care a domnit timp de 30 de ani (1825–1855), a fost un astfel de lider: el s-a considerat ales de Dumnezeu pentru a împlini destinul imperial al Rusiei. Ideologia oficială a regimului său era „Pravoslavie, Samoderjavie, Narodnosti” (Ortodoxie, Autocrație și Naționalitate), punând accent pe rolul sacru al țarului de apărător al credinței ortodoxe și al națiunii ruse, Nicolai I se vedea predestinat să reprezinte „esența unică a sufletului rus” și să protejeze întreaga Europă ortodoxă de „primejdia mortală a liberalismului occidental”. Acest crez mesianic l-a făcut să pretindă dreptul Rusiei de a fi „apărătoarea creștinilor (ortodocși)” din Imperiul Otoman, folosind retorica religioasă ca justificare a expansiunii. Istoricul Orlando Figes notează că în anii 1840 consilierii panslaviști ai țarului îl îndemnau să ocupe Constantinopolul ca pe o misiune creștină și națională: „Iată scopul nostru – rusesc, slav, european, creștin! Ca ruși trebuie să capturăm Constantinopolul pentru propria noastră securitate” – îi scria profesorul M. Pogodin țarului în 1842. Nicolai I a aprobat entuziast aceste viziuni, notând pe marginea scrisorii lui Pogodin: „absolut corect” ( Orlando Figes, Crimea: The Last Crusade, Penguin Books, 2010, p.133). Această mentalitate de expansionism sacralizat l-a împins pe țar să creadă că poate zdrobi „omul bolnav” otoman și că Occidentul nu va îndrăzni să i se opună.
Vladimir Putin, înrădăcinat la conducerea Rusiei de peste două decenii, la fel ca și Nicolai I aspiră să refacă măreția imperială a Rusiei și să intre în istorie drept un conducător cuceritor. El însuși a tras paralele cu țarii expansioniști ai trecutului, comparându-se explicit cu Petru cel Mare. În iunie 2022, cu ocazia aniversării lui Petru cel Mare, Putin a sugerat că misiunea lui este să „reia ceea ce a aparținut Rusiei” – la fel cum Petru a „recuperat” pământuri rusești în secolul al XVIII-lea (Hailing Peter the Great, Putin draws parallel with mission to ‘return’ Russian lands, – „Reuters”, 10 iunie2022). „Petru cel Mare a purtat Marele Război al Nordului timp de 21 de ani… El nu a luat nimic de la suedezi, ci a redat (Rusiei) ceea ce era al ei”, a afirmat Putin, adăugând cu referire la invazia Ucrainei că „se pare că și nouă ne revine să luăm înapoi și să întărim (țara)”. Această declarație echivalează cu o mărturisire a caracterului imperialist al războiului actual, Putin justificând expansiunea ca pe o recuperare istorică legitimă a teritoriilor rusești pierdute Comentând aceste aspirații, politologul Andrei Kolesnikov observa: „Putin vrea să fie perceput ca un modernizator în stilul lui Petru [cel Mare] – deși va rămâne în istorie ca un conducător crud, mai degrabă precum Ivan cel Groaznic” (idem).
Justificările ideologice oficiale folosite de Rusia în cele două războaie, deși adaptate contextului, au un caracter comparabil – invocă o misiune civilizatoare sau morală a Rusiei, menită să mascheze obiectivele geopolitice reale. În 1853, țarul s-a prezentat drept protectorul creștinilor ortodocși din Imperiul Otoman, pretinzând un drept de protectorat asupra supușilor ortodocși ai sultanului (aprox. 12 milioane de oameni). Acest pretext religios urmărea să ofere o aură legitimatoare agresiunii ruse în Principatele Dunărene și la Marea Neagră. (vezi:Mihai Gribincea,Principatele Române sub ocupație rusă în anii Războiului Crimeei văzute prin prisma caricaturilor lui Honoré Daumier și Amédée de Noé (Cham), în „Mgazin istoric, martie-mai 2024).
În paralel, Putin și ideologii regimului său au adoptat discursul apărării „valorilor tradiționale” și a creștinismului ortodox în fața Occidentului perceput ca decadent. În ultimul deceniu, Kremlinul a depus eforturi pentru a se prezenta drept un bastion al creștinătății și valorilor tradiționale, cultivând imaginea Rusiei ca ultim apărător al adevăratei credințe și al moralei conservatoare. Putin a instrumentalizat legăturile strânse cu Biserica Ortodoxă Rusă în acest scop: adesea apare la slujbe televizate alături de Patriarhul Kirill, prezentând războiul ca pe o cruciadă modernă menită să protejeze Rusia de „decadența liberală occidentală”.Atât Nicolai I cât și Putin îmbracă retorica unui conflict civilizațional: dacă în secolul XIX Rusia pretindea că apără creștinătatea de islamul și decadența otomană, în secolul XXI pretinde că apără creștinătatea și tradiția de secularismul liberal al Vestului. Mai mult, Kremlinul a justificat invazia Ucrainei printr-o retorică pseudo-istorică și de demonizare morală a adversarului: Putin a afirmat că scopul este „demilitarizarea și denazificarea” Ucrainei, negându-i acesteia legitimitatea statală și prezentând-o fals ca fiind condusă de neo-naziști și marionete ale Occidentului. Patriarhul Kirill a mers până la a caracteriza războiul drept „o bătălie apocaliptică împotriva răului”, conferindu-i o justificare religioasă.
În concluzie, ambele conflicte au fost alimentate ideologic de un naționalism imperial rus cu pretenții mesianice. Autocrații ruși – fie țarul în 1853, fie președintele în 2022 – au căutat să își legitimeze agresiunile pozând în apărători ai credinței și ai națiunii, mobilizând mitul destinului istoric al Rusiei. Această ideologie a servit pentru a obține susținere populară acasă și a încerca divizarea Europei (prin insinuarea că Rusia luptă pentru valori creștine pe care Vestul le-ar fi abandonat). Desigur, în ambele cazuri, aceste pretenții ideologice au mascat interese concrete de putere și teritoriu.
Aspecte geopolitice și militare – similitudini și diferențe
Din perspectivă geopolitică și militară, ambele războaie au izbucnit în urma unor calcule greșite ale Rusiei, care a subestimat determinarea celorlalte puteri de a-i rezista. Atât Nicolai I, cât și Putin au lansat războaie de agresiune și au comis erori strategice majore în planificarea lor. În 1853, Rusia a ocupat Principatele Dunărene (Moldova și Țara Românească, aflate sub suzeranitate otomană) așteptându-se ca Imperiul Otoman să cedeze rapid și ca Marile Puteri europene să rămână divizate sau pasive. În primele luni, rușii au repurtat unele succese împotriva otomanilor (ex. victoria navală de la Sinope, 1853), ceea ce a determinat însă Marea Britanie și Franța – alarmate de perspectiva expansiunii ruse la Marea Mediterană – să intervină militar de partea turcilor. Coaliția europeană formată astfel a luat Rusia prin surprindere. Similar, în februarie 2022, Putin a ordonat invazia Ucrainei cu așteptarea declarată că va cuceri Kievul în doar câteva zile și că Occidentul va fi prea lent sau dezbinat ca să reacționeze cu fermitate. Trupele ruse au înaintat cu o coloană masivă de blindate de 40 km lungime spre Kiev, anticipând un colaps rapid al rezistenței ucrainene și prăbușirea guvernului Zelenski, Acest blitzkrieg plănuit s-a dovedit însă o iluzie – exact cum războiul Crimeei nu s-a terminat fulgerător în favoarea țarului.
În concluzie, „Războiul în Ucraina e dus de un dictator rupt de realitate. Putin, la fel ca orice dictator, s-a înconjurat de o camarilă care a contribuit la ruperea lui de realitate. Discursurile lui pe teme istorice din ajunul invaziei, vorbesc despre faptul că el trăia, cel puțin până la războiul din Ucraina, într-o lume paralelă cu realitatea. În consecință, dictatorul a declanșat un război în Ucraina ignorând realitățile din țara vecină și de pe arena internațională. Trupele ruse nu au fost întâmpinate cu flori la Kiev și nici Occidentul nu i-a iertat, așa cum credea, atacul mișelesc asupra Ucrainei, precum a făcut-o în 2008 când Rusia a atacat Georgia, sau în 2014 când Rusia a anexat Crimeea”. (vezi: Mihai Gribincea, „O sută de zile de război în Ucraina. Câteva concluzii”, Activenews, 3 iunie 2022).
Coalițiile și intervenția puterilor externe reprezintă o altă paralelă importantă. În ambele conflicte, Rusia s-a trezit confruntată nu doar cu națiunea țintă (Turcia, respectiv Ucraina), ci cu o alianță largă de puteri care i-au sărit acesteia în ajutor pentru a opri expansiunea rusă. În Războiul Crimeei, Franța lui Napoleon al III-lea și Marea Britanie (sub guvernul Lordului Aberdeen, apoi Palmerston) au declarat război Rusiei în martie 1854, trimițând expediții militare masive. Li s-a alăturat și Regatul Sardiniei (1855), în timp ce Imperiul Otoman, inițial singur contra Rusiei, a devenit membru al coaliției anti-ruse. Astăzi, în mod similar, Statele Unite și majoritatea țărilor europene (NATO și UE) s-au coalizat de partea Ucrainei, furnizându-i armament, informații și sprijin economic substanțial pentru a rezista agresiunii ruse. Dacă în anii 1850 Turcia era direct sprijinită militar de britanici și francezi (care au trimis armate să lupte efectiv în Crimeea), astăzi Ucraina este sprijinită mai ales prin arme și sancțiuni împotriva Rusiei, evitându-se (până acum) un angajament direct al trupelor NATO pe teren. Totuși, configurația generală rămâne comparabilă: în ambele cazuri, Rusia a declanșat războaie de cotropire, iar Marea Britanie și Franța au făcut front comun împotriva acesteia, astăzi alături de participarea activă a SUA și a altor state europene. Diferența este că în 1854 Imperiul Habsburgic și Prusia au rămas neutre, pe când în 2022-2023 aproape întreaga Europă (inclusiv Germania, Polonia, România ș.a.) acționează colectiv împotriva Moscovei. Unitatea europeană în fața agresiunii ruse este, așadar, un element comun – fie că vorbim de coaliția din Crimeea, fie de coaliția pro-Ucraina de astăzi.
Un alt aspect geopolitic similar este motivul intervenției europene: în ambele situații, puterile occidentale au intervenit nu atât din dragoste pentru Turcia sau Ucraina, ci din rațiuni de echilibru de putere și securitate proprie. În secolul XIX, britanicii și francezii „au luptat împotriva Rusiei nu în favoarea Turciei, ci pentru binele Europei… presupunând că înfrângerea Rusiei va întări echilibrul european de putere” (A.J.P. Taylor). Cu alte cuvinte, expansionismul Rusiei era perceput ca o amenințare directă la adresa intereselor strategice ale marilor imperii occidentale – de exemplu, britanicii se temeau că Rusia ar putea atenta la drumul spre India sau la controlul Mediteranei. În mod corespunzător, astăzi țările NATO și UE consideră că securitatea europeană în ansamblu este subminată dacă Rusia subjugă Ucraina. Țările din flancul estic (Polonia, statele baltice, România) se simt direct amenințate, iar restul Europei și SUA văd în agresiunea neprovocată a Rusiei o încălcare gravă a ordinii internaționale care, dacă ar rămâne nepedepsită, ar încuraja și mai mult expansionismul autoritar (inclusiv al altor puteri revizioniste, precum China). Așadar, în ambele epoci Europa a fost „nevoită” să intervină pentru a „potoli poftele țarului” și a limita expansiunea Rusiei.
Din punct de vedere militar, teatrul principal al ambelor războaie a fost/este regiunea Mării Negre, îndeosebi Peninsula Crimeea. În 1854-1855, punctul culminant al confruntării a fost asediul Sevastopolului – baza navală rusă din Crimeea – unde armatele aliate au dus un război de tranșee sângeros timp de aproape un an, până la căderea orașului (septembrie 1855). În războiul actual, Crimeea (anexată de Rusia în 2014) este din nou de importanță strategică: portul Sevastopol rămâne sediul flotei ruse la Marea Neagră, iar Peninsula este folosită ca bază militară pentru atacuri asupra Ucrainei. Deși până în prezent luptele directe s-au concentrat mai ales în estul Ucrainei (Donbas) și sud (Herson, Zaporojie), Crimeea este ținta declarată a contraofensivei ucrainene – existând paralele evidente între miza Crimeei atunci și acum. Un analist observa chiar că, dacă în 1855 căderea Sevastopolului a marcat înfrângerea Rusiei, „astăzi peninsula Crimeea a devenit pivotul pe care se decide soarta războiului” (S. Fredrick Starr. Putin’s War In Ukraine Is Brutal (It Looks Like The Crimean War). – silkroadstudies.org, 3 ianuarie 2023).
Caracterul și tehnologia războiului oferă în același timp similitudini și contraste. Războiul Crimeei a fost unul dintre primele conflicte „moderne”: au fost folosite masiv armament nou (puști cu ghinturi Minié, artilerie modernizată), telegraf pentru comunicații și presă de război (corespondenți trimiși pe front). Cu toate acestea, Rusia țaristă suferea de un decalaj tehnologic față de Vest: „Nicolai I și-a împodobit trupele în uniforme elegante și clama că armata rusă e de neînvins… însă căile ferate ale Rusiei erau jalnic de insuficiente, telegraful subdezvoltat, comandanții săi nu aveau baloane de recunoaștere, iar soldații săi duceau lipsă de puști cu percuție cu țeavă ghintuită – standard în armatele franceză și britanică” (idem) Acest handicap tehnologic a contribuit la înfrângerea Rusiei. Astăzi, situația este diferită prin faptul că Rusia dispune de armament comparabil cu al Occidentului (inclusiv arme nucleare), însă superioritatea tehnologică occidentală se resimte totuși în anumite domenii: de exemplu, armamentul de precizie, dronele sau sistemele avansate de comunicații furnizate Ucrainei au dat acesteia un avantaj tactic în multe bătălii. Un exemplu notabil este contribuția dronelor turcești Bayraktar TB-2, care au distrus zeci de vehicule rusești în 2022 – similar într-un fel cu revoluția armamentului din 1854, când tunurile franceze moderne și puștile britanice cu glonț Minié au făcut ravagii în rândurile infanteriei și cavaleriei țariste la Alma și Inkerman. În plus, „Doctrina militară rusă a rămas la nivelul celui de-al doilea război mondial, continuă să se pună accent pe număr, iar viața soldatului nu costă nimic”. (Mihai Gribincea, „O sută de zile de război în Ucraina. Câteva concluzii”, Activenews, 3 iunie 2022).
O asemănare impresionantă este modul în care armata rusă a arătat deficiențe sistemice în ambele războaie, în pofida dimensiunii sale. Războiul Crimeei a scos la iveală corupția, incompetența și dotarea precară a forțelor țariste: birocrația rusă era „sfâșiată de hoție și ineficiență”, armata numeroasă „suferea de moral scăzut și deficit tehnologic”, iar ofițerii adesea își însușeau soldele trupelor. Rețelele sociale sunt împânzite de numeroase filmulețe în care soțiile și mamele ostașilor ruși mobilizați pe front deplâng faptul că persoanele dragi lor sunt obligate să-și procure singure îmbrăcămintea necesară pe front, că ostașii sunt nemâncați etc. Soldații ruși, deși au luptat cu încăpățânare (în special în apărarea Sevastopolului), erau în mare parte iobagi încorporați forțat, slab instruiți, prost înarmați și subnutriți. Nicolai I a mobilizat peste 1,4 milioane de iobagi (promițându-le libertatea), dar i-a aruncat pe front nepregătiți și neechipați, unde au fost decimați. În mod uluitor, Putin a recurs la metode asemănătoare: în 2022-2023 a ordonat mobilizarea a cel puțin 300.000 de rezerviști și deținuți recrutați prin grupul mercenar Wagner (și acestora promițându-le grațiere după 6 luni de front) – trupe aruncate în luptă cu pregătire minimă, echipamente deficitare și moral scăzut. Această practică de a folosi efective masive slab pregătite drept „carne de tun” amintește de tacticile țariste. Asediul Sevastopolului din 1855 a fost descris de istorici ca un măcel prefigurând ororile războaielor mondiale, cu asalturi frontale ale infanteriei ruse împotriva redutelor moderne aliaților – analog, bătăliile de uzură din Donbas (ex. Bakhmut 2022-2023) au fost comparate de analiști cu Verdun sau Ypres, dată fiind numărul uriaș de victime și tranșeele interminabile. Putem spune deci că „istoria se repetă” până la un punct: slăbiciunile logistice și de comandă ale Rusiei, precum și sacrificarea brutală a soldaților, au fost evidente atât în 1853-1856, cât și în conflictul actual.
Desigur, există și diferențe militare majore între cele două războaie, dictate de evoluția istorică. Una este durata potențială a conflictului: Războiul Crimeei a fost relativ scurt (circa 2 ani și jumătate de campanie efectivă), încheindu-se înainte ca efortul de război să ruineze complet părțile combatante. În schimb, războiul din Ucraina are potențialul de a se prelungi mult mai mult (deja depășește 3 ani de la izbucnirea fazei militare în 2014, respectiv 1-2 ani de la invazia pe scară largă în 2022), dat fiind că Rusia pare dispusă să escaladeze mobilizarea, iar Ucraina este susținută pe termen lung de un întreg bloc economic și militar.
O altă diferență este implicarea directă a forțelor străine: în Crimeea, trupele britanice, franceze și otomane au luptat nemijlocit contra rușilor pe front, în timp ce în Ucraina puterile occidentale evită trimiterea de trupe proprii, limitându-se la sprijin indirect – ceea ce schimbă dinamica și riscurile conflictului (de exemplu, nu există prizonieri britanici sau americani în mâinile rușilor, cum existau prizonieri englezi și francezi în 1855). De asemenea, tehnologia armelor a evoluat exponențial: în Crimeea nu existau tancuri, aviație, rachete sau comunicații satelitare; bătăliile se dădeau încă în formații de infanterie și cavalerie, iar navale cu veliere și primele cuirasate. Astăzi, războiul modern implică rachete hipersonice, artilerie cu rază lungă ghidată prin GPS, război cibernetic și propagandă pe rețele sociale – elemente inexistente în secolul XIX.
Relația dintre Rusia și Europa în cele două conflicte
O dimensiune definitorie a ambelor războaie este confruntarea dintre Rusia și restul Europei, cu consecințe profunde asupra echilibrului continental. Războiul Crimeei a fost primul mare război european după epoca napoleoniană și a sfărâmat „Concertul European” (sistemul de cooperare instaurat după 1815). Rusia, care până atunci pozase ca jandarm al Europei (intervenind în revoluțiile din 1848, de pildă), s-a trezit complet izolată diplomatic: nici măcar Imperiul Austriac – teoretic aliat conservator – nu i-a sărit în ajutor, ci i-a fost ostil (Austro-Ungaria a amenințat chiar cu războiul, forțând Rusia să se retragă din Principatele Române în 1854). După înfrângerea din 1856, influența Rusiei în sud-estul Europei a fost drastic redusă: a pierdut protecția asupra Principatelor Dunărene și Gurile Dunării. Tratatul de la Paris (1856) a pus capăt temporar expansiunii ruse spre Vest și Sud, reinstaurând un echilibru favorabil puterilor occidentale. De asemenea, înfrângerea militară și umilința internațională au provocat convulsii interne în Rusia – moartea țarului Nicolai I în plin război (1855) a fost urmată de o perioadă de reforme sub Alexandru II. Noul țar, confruntat cu economia șubrezită și nemulțumiri interne, a recunoscut implicit eșecul vechiului sistem, a inițiat reforme și a abolit (în 1861) iobăgia.. Europa, pe de altă parte, a ieșit întărită ca actor colectiv în 1856: Franța și Britania și-au afirmat statutul de garanți ai ordinii europene, iar Imperiul Otoman a fost integrat (deși temporar) în sistemul concertului european, promițându-i-se respectarea independenței.
Astăzi, războiul din Ucraina a redinamizat relația Rusia-Europa într-un mod similar dramatic. Dacă înainte de 2022 Moscova reușise să întrețină legături economice și politice strânse cu multe state europene (dependența de gazul rusesc, parteneriate cu Germania, Ungaria ș.a.), invazia Ucrainei a produs o ruptură aproape totală între Rusia și Occident. Uniunea Europeană și statele G7 au impus sancțiuni economice severe Rusiei, rupând-o de piețele financiare și tehnologice occidentale într-o măsură fără precedent (chiar mai drastică decât izolarea de după 1856, am putea spune). Pe plan militar, NATO și-a consolidat flancul estic și chiar s-a extins (Finlanda a aderat în 2023, Suedia probabil în curând) – ceea ce contravine flagrant obiectivelor declarate ale lui Putin (el invocase necesitatea opririi extinderii NATO, dar a obținut exact contrariul). În esență, Rusia s-a ales cu o Europă mai unită și mai ostilă la adresa sa decât oricând după Războiul Rece. În ambele cazuri, agresiunea rusă a catalizat coeziunea Europei: la fel cum opinia publică britanică și franceză s-a mobilizat contra țarului în 1854 (Florence Nightingale și alți voluntari mergând pe front, „The Times” relatând atrocitățile etc.), în 2022-2023 opinia publică europeană sprijină masiv cauza Ucrainei, milioane de refugiați ucraineni fiind găzduiți în UE, iar guvernele europene oferind ajutoare financiare și militare considerabile Kievului.
Un alt element comun este rolul Turciei (Imperiul Otoman atunci). În Războiul Crimeei, turcii au fost direct beneficiari ai ajutorului occidental și combatanți activi contra Rusiei. Astăzi, Turcia (succesoarea Imperiului Otoman) are o poziție mai ambivalentă: ca membru NATO, sprijină într-o oarecare măsură Ucraina (a furnizat drone Bayraktar și l-a susținut diplomatic), dar menține și relații cu Rusia (negociind acorduri precum cel privind exportul de cereale). Cu toate acestea, observatorii notează că și acum Ankara se opune Moscovei în anumite privințe strategice – de pildă, neacceptând anexarea Crimeei și susținând integritatea teritorială a Ucrainei. Putem spune deci că ecoul vechii rivalități ruso-otomane se simte încă, chiar dacă sub forme diferite.
Poate cea mai importantă diferență în relația Rusia-Europa dintre 1856 și prezent este existența armelor nucleare și implicațiile globale ale conflictului. În secolul XIX, odată încheiat tratatul de pace, Rusia a putut fi înfrântă fără riscul distrugerii totale – marile puteri au impus condiții, dar nu au desființat Imperiul Țarist. Astăzi, însă, orice confruntare directă NATO-Rusia riscă o escaladare nucleară, iar acest fapt determină o prudență extremă din partea Occidentului. După cum notează Michael Emerson, citat de noi mai sus, „factorul nuclear este punctul în care comparabilitatea celor două războaie se rupe”. Frica de un război mondial nuclear face ca liderii occidentali (și chiar ucraineni) să manifeste reținere în a extinde conflictul dincolo de granițele Ucrainei sau în a forța o înfrângere totală a Rusiei. Această constrângere nu exista în 1853-1856 – atunci Londra și Parisul au putut ataca direct Crimea fără teama unor represalii catastrofale pe propriul teritoriu.
Totodată, ordinea internațională legală diferă: în prezent există Carta ONU, concepte de crime de război, opinia publică globală, ceea ce pune Rusia (un membru permanent al Consiliului de Securitate ONU) într-o poziție de paria internațional mult mediatizată. În 1854, deși țarul era privit ca agresor, nu exista o lege internațională codificată care să interzică războiul – era vorba doar de rivalități de putere. Astăzi, invadarea unui stat suveran este unanim condamnată de majoritatea statelor lumii la ONU (Rezoluția ONU ES-11/1 din 2 martie 2022 a deplâns agresiunea împotriva Ucrainei). Acest context face ca, cel puțin moral, izolarea Rusiei actuale să fie și mai pronunțată decât a fost cea a Rusiei țariste după 1856.
În fine, trebuie menționat că deznodământul actualului conflict rămâne deschis, spre deosebire de Războiul Crimeei al cărui rezultat istoric îl cunoaștem. În 1856, Rusia a fost înfrântă militar și diplomatic, iar țarul Nicolai I nu a apucat să vadă sfârșitul războiului, el murind în martie 1855 pe fondul înfrângerilor (unii istorici sugerează că decepția și stresul războiului i-au grăbit sfârșitul). Astăzi, unii comentatori speculează o paralelă cu soarta lui Putin, sperând că și acesta ar putea părăsi scena înainte de a cauza și mai multă devastare. Desigur, istoria nu se repetă identic, însă șubrezenia regimului autocratic rus sub presiunea unui război pierdut este o lecție recurentă: înfrângerile din Crimeea (1856), Războiul ruso-japonez (1905) și Primul Război Mondial (1917) au dus la prăbușirea sau reformarea radicală a statului rus. Dacă ne dorim în vecinătate o Rusie democratică Rusia trebuie să piardă, spre binele ei, războiul din Ucraina și Europa trebuie să o ajute în acest sens. Numai o înfrângere clară poate deschide calea unei transformări pozitive a Rusiei, eliberând-o de fantasmele imperialiste care au provocat atâtea conflicte.
În concluzie constatăm astfel că Războiul Crimeei și războiul ruso-ucrainean actual oferă o perspectivă comparativă remarcabilă asupra modului în care ambițiile imperialiste ale Rusiei s-au ciocnit în două epoci diferite de rezistența hotărâtă a Europei. Asemănările ies pregnant în evidență: un lider autocrat dornic de glorie teritorială, un discurs ideologic care încearcă să justifice agresiunea prin valori morale (apărarea credinței ori a „tradiției”), o reacție de coaliție a puterilor europene menită să mențină echilibrul și să oprească expansiunea rusă, urmată de dificultăți militare și potențiale convulsii interne în Rusia ca urmare a eșecului. Pe de altă parte, diferențele de context – tehnologic, diplomatic și strategic (mai ales existența armelor nucleare și diferența dintre o lume a imperiilor vs. o lume a statelor-națiuni suverane) – fac ca istoria să nu se repete mecanic. Europa a reușit în 1856 să oprească Rusia și să-i impună un recul; rămâne de văzut dacă și în secolul XXI va reuși același lucru în Ucraina. Indiciile de până acum arată o determinare occidentală robustă de a sprijini Kievul și o subestimare rusă a unității și capacității strategice a Europei – exact ca în urmă cu 170 de ani. Dacă istoria este un ghid, sfârșitul acestor războaie a marcat de regulă un punct de cotitură: Războiul Crimeei a prefigurat era marilor reforme ale Rusiei și reconfigurarea alianțelor europene (semnalând declinul influenței rusești până la revanșa din 1877-1878), iar deznodământul războiului din Ucraina ar putea decide viitorul ordinii de securitate europene și chiar evoluția internă a Rusiei. În cuvintele unui comentator contemporan, „înfrângerea Rusiei și discreditarea ideologiei sale sunt absolut esențiale pentru ca Rusia să-și vină în fire și să demareze reforme”( Timothy Snyder – “Russia can and must lose: for its own good and the good of the world”, silkroadstudies.org 2023) – o idee ce amintește de speranța Europei în 1856 că o Rusie înfrântă va deveni mai cuminte. Rămâne de văzut dacă această paralelă se va confirma pe deplin; cert este însă că lecțiile Războiului Crimeei oferă un cadru istoric valoros pentru a înțelege prezentul conflict și a intui posibilele sale consecințe.
