Au trecut două săptămâni de la alegerile parlamentare din 28 septembrie, iar ceea ce se simte acum în Republica Moldova nu este deloc aerul proaspăt al schimbării, ci o liniște grea, compactă, ca o ceață de toamnă așezată peste un cimitir de iluzii.
Opoziția, reprezentată de „Blocul patriotic” al lui Dodon și de așa-numita „Alternativă” a lui Tkaciuk, visând la revanșe istorice, a ieșit din alegeri jerpelită, obosită și fără vlagă. S-a retras, cum s-ar spune, „pentru reflecție” — dar, în realitate, așteaptă indicații de la Moscova, cât timp își linge rănile.
Pe cât de gălăgioși au fost înainte de 28 septembrie, pe atât de muți sunt astăzi. Tăcerea lor e mai grăitoare decât orice discurs. Ea trădează nu doar epuizarea politică, ci și pierderea acelui fir de credibilitate care lega odinioară aceste partide de o parte a societății. Moscova tace și ea, de parcă ar fi înțeles că, în Basarabia, nu mai are ce recolta.
Guvernarea, la rândul ei, se bucură de acest răgaz. Dar e o tăcere care ar trebui să-i pună pe gânduri. Într-o democrație fragilă, liniștea absolută nu e semn de pace, ci de resemnare. Opoziția dispărută nu înseamnă stabilitate, ci vid politic. Iar vidul, știm bine, nu rămâne niciodată neocupat prea mult timp.
Moldova respiră acum între două lumi: una care s-a stins și alta care încă nu s-a născut. Astfel, adevărata întrebare, la două săptămâni după alegeri, nu este cine a câștigat, ci ce urmează să se întâmple într-o țară în care zgomotul a fost înlocuit cu tăcerea, iar frica — cu oboseala.
Partidul de guvernământ a păstrat puterea, dar pare că a pierdut ceva mai important: tensiunea vitală a momentului. Victoria s-a dovedit liniștitoare — poate prea liniștitoare. Presa din dotarea puterii, aceeași care până mai ieri trăgea salve ideologice și ridica în slăvi „lupta pentru Europa”, nu a ieșit încă din tranșee. Continuând războiul de gherilă mediatică, și-a găsit între timp două subiecte/ținte noi: Dinu Plîngău — acuzat de „trădare” doar pentru că a decis să-și formeze propriul grup parlamentar (!) — și victoria la limită a lui Vasile Costiuc. Îi toacă zilnic, mecanic, ca pe o gumă veche, doar ca să aibă ce spune.
De două săptămâni, spațiul public pare suspendat într-un gol. Nu s-a purtat nicio dezbatere despre noile formule de guvernare și nu există niciun indiciu despre prioritățile viitoarei administrații. Domină doar o tăcere monotonă și o lentoare provincială. Miniștrii din actualul cabinet își văd de drum – Președintele PAS (Igor Grosu) a sugerat, într-un interviu, că fotoliile lor nu se clatină. Îi vezi plecând liniștiți în vizite de studii, făcându-și poze la meciuri de fotbal, cu aerul celor care știu că nimic nu se va schimba cu adevărat.
Atmosfera post-electorală a Moldovei seamănă mai degrabă cu o siestă politică decât cu un nou început. Nu există nici febra negocierilor, nici febra ideilor. Doar o prelungire a inerției. Stagnare. Iar în timp ce societatea așteaptă semne, semnalul nu mai vine de nicăieri.
Suntem într-un moment în care societatea civilă — ceea ce a mai rămas din ea neînregimentat politic de actuala putere — trebuie să iasă din această amorțeală și să forțeze puțin nota. Să readucă în centrul agendei publice subiectele care contează cu adevărat, nu fantoșele de campanie și sperietorile reciclate despre Putin, Plahotniuc și Șor, sau cine o mai fi acolo. Aceste teme, transformate în ultimii ani în reflexe pavloviene, și-au epuizat complet potențialul mobilizator odată cu închiderea urnelor de vot.
Ceea ce lipsește Moldovei acum nu este liniștea, ci energia unor discuții serioase și curajoase despre ceea ce urmează — despre reforme. Reforme care întârzie de zeci de ani și pe care nici PAS, în mandatul trecut, nu a avut tăria să le promoveze. Justiția, administrația publică, reforma sistemului politic, educația — toate cer o reconstrucție de la temelie, nu un nou decor electoral.
Ironia momentului este că, pentru prima dată după mult timp, există o conjunctură aproape ideală pentru a acționa. Majoritatea obținută de PAS este suficient de confortabilă: poate guverna fără teama că pierde popularitate și fără presiunea unui aliat incomod. Contextul extern este, la rândul său, excepțional de favorabil — Europa privește spre Chișinău cu o simpatie rar întâlnită, oferind o deschidere politică și financiară pe care Moldova n-a mai avut-o niciodată.
Este o conjunctură istorică pe care guvernarea nu o folosește — sau, mai grav, pare incapabilă să o folosească — iar această fereastră de oportunitate, dacă nu va fi valorificată prin reforme reale, riscă să transforme victoria electorală într-o nouă și frustrantă dezamăgire.
În cazul în care cei care au ieșit victorioși din această campanie cred, în naivitatea lor, că pot continua exact ca în ultimii patru ani — mizând pe ideea că cetățenii vor fi constrânși să-i sprijine doar pentru a nu „da țara pe mâinile rușilor” — se înșală amarnic. Din punct de vedere evolutiv și al dezvoltării statale, repetarea acelorași practici sterile — în care reformele se fac pe Facebook, iar în realitate totul rămâne neschimbat — înseamnă stagnare și regres.
Sărăcia, degradarea economică și pierderea încrederii publice — toate pot veni la pachet cu autosuficiența celor care cred că „…las-o bă că merge așa”. Moldova riscă, astfel, nu doar să piardă ritmul reformei, ci să erodeze chiar fundamentul moral al propriului parcurs european.
Există exemple clare, și cel mai grăitor este Serbia. Țară care, acum un deceniu și jumătate, părea un studiu de caz al tranziției reușite. În 2010-2015, peste 70% dintre sârbi susțineau aderarea la Uniunea Europeană. Astăzi, abia dacă mai sunt 40%. Iar în unele sondaje recente, mai mulți ar vota împotrivă decât pentru, dacă ar exista un referendum. După ani întregi de reforme mimate, austeritate și corupție sistemică, cetățenii sârbi s-au săturat să tot audă despre „integrarea europeană” fără să o vadă în viața lor de zi cu zi.
Acolo unde reformele au devenit doar un slogan de campanie, iar guvernele au preferat comoditatea discursului în locul asumării riscului acțiunilor necesare, s-a născut scepticismul. Iar scepticismul, odată instalat, nu mai pleacă ușor — ci se transformă, treptat, în neîncredere și resemnare.
Cele mai complicate reforme nu se fac nici la final de mandat, nici în campanii, ci în primul an. Este acel moment unic când electoratul oferă un bonus de încredere: este încă dispus să tolereze greșelile, să creadă în promisiuni și să acorde sprijin. Politicienii au încă un elan autentic, iar opoziția, lovită de rezultatul alegerilor, rămâne dezorientată și fără strategie. Dacă acest an se irosește, întreaga cadență riscă să devină un rateu.
În plus, trebuie să ținem cont că Moldova intră într-un ciclu de campanii electorale aproape neîntrerupte. În 2027 urmează alegerile locale, în 2028 — cele prezidențiale, iar în 2029 — din nou parlamentarele. O agendă electorală permanentă, care riscă să sufoce orice tentativă serioasă de reformă. Nicio guvernare nu mai are curajul deciziilor nepopulare atunci când, în fiecare toamnă, la orizont se profilează o nouă confruntare la urne.
Mai trebuie adăugat un detaliu fundamental: motorul moral și politic al actualei guvernări se numește Maia Sandu. Fie că ne place sau nu, ea este liantul între instituțiile statului, vectorul de credibilitate externă și figura care dă duritate internă PAS-ului. Fără ea, partidul, care a câștigat alegerile (!) aproape că nu există. Liderii săi nu depășesc individual două procente în sondaje. Nu o spun ca reproș, ci ca simplă constatare a realității.
Puterea, știm din experiența noastră, coagulează perfect orice grup parlamentar. Dar perspectiva pierderii puterii îl dezintegrează cu aceeași viteză. Istoria noastră politică e plină de asemenea episoade. În 1994, Partidul Democrat Agrar al lui Andrei Sangheli părea un colos imposibil de înfrânt. Avea majoritate constituțională și părea că va guverna „o sută de ani”. Patru ani mai târziu, dispăruse de pe scenă. În 2019, Partidul Democrat părea la fel de indestructibil. 30 de mandate, o mașinărie politică perfectă, resurse nelimitate. După pierderea puterii, s-a destrămat în câteva săptămâni în zeci de cioburi irelevante – din care în alegerile recente nu s-a ales nimic.
Orice proiect politic, de regulă, are o viață de două cicluri electorale. După aceea, se transformă, se topește sau se reinventează sub alte forme și alte proiecte. Ideologia și electoratul PFD și PPCD s-au reinventat mai întâi în PSL, apoi în PL și PLDM, iar în final, filosofia politică a PL și PLDM s-a transformat în PAS. Alfabetul acestor proiecte este același — la fel și alegătorul.
În cei patru ani de mandat, PAS nu a produs niciun lider cu anvergură națională, iar șansele de a o face acum sunt minime. Partidul se află în cel de-al doilea său ciclu electoral, dar în această perioadă va pierde cea mai valoroasă piesă de pe tabla de șah — pe Maia Sandu, în poziția de președinte.
Tocmai de aceea, pentru a asigura ireversibilitatea parcursului european și o guvernare ulterioară care să împărtășească aceleași valori, reformele trebuie începute imediat. Oricât de dureroase ar fi, trebuie făcute acum. PAS trebuie să rămână partidul care a fixat infrastructura instituțională a modernizării, nu cel care a trăit din gloria unei singure persoane.
Contextul global nu lasă mult timp pentru reflecții sterile. Uniunea Europeană trece printr-o perioadă de fragilitate, Statele Unite sunt tot mai imprevizibile, economia zonei Euro dă semne de recesiune, iar populismul câștigă teren de la Washington până la Berlin. Toate acestea, puse laolaltă, reduc dramatic marja noastră de manevră.
Sumând cele de mai sus, 2026 este singurul an fără alegeri — deci singura fereastră reală pentru reforme structurale. Avem, cel mult, 15-18 luni pentru a acționa.
Prima pe listă, în mod evident, este reforma administrativ-teritorială. Aceasta trebuie demarată în cursul acestui an și finalizată suficient de devreme pentru ca alegerile locale din 2027 să se desfășoare deja pe noua arhitectură administrativă. Chiar dacă finalizarea completă a reformei nu ar fi posibilă în acest termen, Parlamentul ar posibilitatea de a prelungi, pentru o perioadă determinată, mandatele actualilor aleși locali, urmând ca noile alegeri să fie organizate ulterior, pe baza noii structuri administrative.
Dacă vom ezita din nou, dacă vom păstra aceeași structură sovietică, cu administrații raionale în care populația este mai mică decât într-un bloc din Chișinău, vom continua să trăim în aceeași paradigmă absurdă a „statului slab cu funcționari grași”. Mulți, inutili, ineficienți — dar bine hrăniți.
Istoria nu ne va ierta dacă vom irosi, din frică, această fereastră de oportunitate.
Am prioritizat cinci direcții vitale, care trebuie asumate fără ezitare și fără calcule electorale. În realitate, pot fi și mai multe, dar experiența arată că nicio guvernare nu poate duce la capăt mai mult de trei, maximum patru reforme structurale majore într-un singur mandat.
- Armonizarea legislației naționale cu acquis-ul comunitar, astfel încât integrarea europeană să devină o realitate juridică și instituțională.
- Finalizarea, în maximum un an, a tuturor proceselor legate de reforma justiției, și garantarea independenței reale a instanțelor.
- Reforma administrativ-teritorială, prin care statul să devină suplu, eficient și orientat spre servicii publice moderne, nu spre întreținerea unei birocrații obosite.
- Conturarea unei viziuni oficiale asupra reglementării problemei transnistrene, una realistă, coerentă și aliniată intereselor de securitate ale Republicii Moldova și ale Uniunii Europene.
- Reforma sistemului electoral, menită să restabilească încrederea publică în procesul democratic, să reducă influența banilor murdari și a structurilor oligarhice, să garanteze reprezentativitate reală și competiție politică onestă.
Aceste cinci direcții definesc, de fapt, axa maturizării noastre ca stat. Dacă vom reuși să le ducem la capăt, Moldova va putea păși în deceniul următor ca o țară europeană, nu doar geografic, ci și politic și moral. Dacă nu — vom rămâne blocați în eterna noastră tranziție, cu privirea întoarsă spre trecut și mâinile goale în fața viitorului.
1. Armonizarea legislației pentru integrarea în Uniunea Europeană
Este, fără îndoială, cea mai dificilă dintre toate reformele — și, în același timp, cea mai ignorată în discursul public. Armonizarea legislației nu înseamnă adoptarea în grabă a unor proiecte copiate din alte state, ci un proces tehnic, minuțios, care cere resurse intelectuale, capacități administrative și o cultură instituțională pe care, sincer, Republica Moldova încă nu le are.
Iluzia că vom putea compensa lipsa de progres real cu „loialitatea geopolitică” față de Bruxelles sau cu rolul nostru de stat loial în contextul războiului din Ucraina este una periculoasă. Într-un moment în care extinderea Uniunii Europene devine tot mai tehnică și mai condiționată de performanță, poveștile despre succesul moldovenesc nu mai pot înlocui indicatorii concreți ai integrării.
Trebuie să învățăm din experiența statelor aflate înaintea noastră în procesul de aderare — Muntenegru, Serbia, Macedonia de Nord — care, deși au deschis zeci de capitole de negociere, sunt „trase pe dreapta” de ani de zile. Nu pentru că n-ar fi pro-europene, ci pentru că n-au reușit să livreze rezultate instituționale cuantificabile. Dacă nu vom înțelege asta rapid, riscăm să devenim o nouă „poveste înghețată” a integrării europene — o țară care vorbește frumos despre Europa, dar nu mai ajunge niciodată acolo.
2. Finalizarea în maximum un an a tuturor proceselor legate de reforma justiției
Reforma justiției nu poate deveni un proiect fără sfârșit. Ea trebuie închisă, nu eternizată. În următorul an, toate procedurile de evaluare externă, suplinirea funcțiilor vacante și curățarea sistemului trebuie finalizate. Altfel, procesul riscă să se transforme într-o formă de administrare perpetuă a incertitudinii — un mecanism care consumă resurse, dar nu produce încredere.
După această etapă, justiția trebuie să reintre în normalitate, adică în regimul ordinar al funcționării sale, fără comisii ad-hoc, fără excepționalism permanent. Scopul reformei nu este de a trăi veșnic în tranziție, ci de a avea instituții funcționale, stabile și previzibile. O justiție care rămâne mereu „în reformă” devine, inevitabil, o justiție controlabilă și neliberă.
3. Reforma administrativ-teritorială
Republica Moldova are astăzi 32 de raioane la o populație care este aproape de două ori mai mică decât cea a Bucureștiului sau Berlinului și de zece ori mai mică decât cea a Istanbulului. Fiecare raion din Moldova, în care uneori locuiesc mai puțini oameni decât pe Bulevardul Mircea cel Bătrân din Chișinău, trebuie să hrănească o adevărată armată de funcționari: președinte, doi vicepreședinți, consiliu raional, secretar, aparat administrativ, direcții, servicii, șoferi, secretare, consultanți și specialiști pe toate domeniile imaginabile, mașini de serviciu, benzină, sedii, întreținere, încălzire, reparații, deplasări peste hotare, și tot așa mai departe.
Să luăm un exemplu concret: raionul Cantemir. În 2014, recensământul indica circa 52.000 de locuitori, astăzi, potrivit UNFPA populația reală era estimată la 22-23 de mii. Cu toate acestea, acolo funcționează 27 de primării, fiecare cu primar, viceprimar, consilieri, contabili și alte structuri administrative, care consumă anual milioane de lei dintr-un buget public tot mai subțire.
E un sistem absurd, moștenit din logica sovietică a controlului politic teritorial, nu din rațiuni moderne de guvernare. Moldova întreține o birocrație disproporționată, plătind anual miliarde de lei doar pentru a menține o structură administrativă „obeză” și ineficientă, în care „statul slab” hrănește „funcționari grași”.
Motivul pentru care niciun guvern nu a avut curajul să demoleze acest monstru e simplu: raioanele se pliază perfect pe structura partidelor, oferind control politic și instrumente electorale de mobilizare.
Dar această moștenire sovietică trebuie schimbată. Votul din 28 septembrie obligă PAS, atât politic, cât și moral, să rupă cercul vicios și să construiască o arhitectură administrativă adaptată populației reale a țării — care, în mod realist, abia depășește două milioane de locuitori. În epoca digitală, când ASP oferă aproape toate serviciile online, cetățeanul nu mai are nevoie de un primar la fiecare zece case părăsite.
Reforma teritorială nu este o opțiune, ci o condiție de eficiență a statului.
În locul acestei administrații de tip sovietic, trebuie create maximum șase județe, cu o administrație suplă și bine echipată tehnic — am putea lua ca punct de pornire harta judiciară existentă. În paralel, trebuie elaborată o strategie de dezvoltare a celor 32 de orașe — actualele centre raionale — care pot deveni, în mod real, poli de creștere economică și socială.
4. Reforma sistemului electoral și introducerea votului preferențial
Republica Moldova funcționează, de fapt, într-un sistem politic arhaic majoritarist, creat de agrarieni în 1994, care nu furnizează nici performanță guvernamentală, nici calitate democratică. Este un mecanism de găști clientelare, nu de selecție meritocratică.
Faptul că PAS a câștigat alegerile în timp ce cei mai cunoscuți lideri ai acestui partid au ratinguri individuale de 2% ar trebui să dea tuturor de gândit. Este, vorba lui Shakespeare, semnul că „ceva e putred în Danemarca”.
Avem nevoie de un nivel nou de pluralism intern și de meritocrație politică, iar acestea nu pot fi obținute prin declarații, ci prin instituirea unor mecanisme democratice funcționale, care să producă rezultate obiective, indiferent de voința „proprietarului” partidului.
Introducerea votului preferențial, după modelul statelor baltice, ar fi un pas decisiv spre maturizarea sistemului politic. Doar astfel se poate garanta calitatea listelor electorale și, implicit, calitatea clasei politice.
PAS, care s-a poziționat constant drept formațiune pro-democratică, pro-occidentală și pro-europeană, are nu doar posibilitatea, ci și obligația morală și politică de a moderniza sistemul electoral. O astfel de reformă ar fi, fără exagerare, cea mai importantă moștenire politică pe care acest partid ar putea-o lăsa generațiilor viitoare de lideri și cetățeni.
5. Conturarea unei viziuni oficiale asupra reglementării problemei transnistrene
Suntem într-un moment în care realitatea de pe teren în teritoriile ocupate din stânga Nistrului, evoluează mai repede decât reacționează autoritățile.
Guvernarea actuală face, în fond, același lucru pe care l-au făcut toate guvernele în ultimii 30 de ani: reacționează post-factum, cu speranța că „lucrurile oricum nu se vor schimba” și că „vor veni alții care se vor gândi la asta”. Numai că timpul acestor amânări a trecut.
Războiul din Ucraina a schimbat complet datele problemei transnistrene. În stânga Nistrului s-au ridicat deja generații noi, care nu mai privesc Moldova ca pe un inamic, așa cum se întâmpla în anii ’90 ai secolului trecut. Ei nu mai reacționează la vechile sperietori propagandistice despre „jandarmul român” și, pentru mulți dintre ei, călătoriile în Uniunea Europeană au devenit o realitate firească, la fel ca și munca sau studiile în Chișinău. Avem sute de studenți vorbitori de limbă rusă din Transnistria, înmatriculați în instituțiile de învățământ superior din capitală, integrați natural în mediul universitar și social al orașului.
Rusia, la rândul ei, nu mai are aura de protector atotputernic. Trupele sale nu mai vor să lupte; vor doar să încaseze solda, să defileze la parada din 2 septembrie și apoi să plece la muncă în străinătate. Gazul rusesc nu mai curge „gratis”, contrabanda s-a prăbușit, iar Ucraina — odinioară complice tăcută — nu mai este și nu va mai fi niciodată aceeași. În acest context, administrația separatistă de la Tiraspol își pierde treptat sensul economic, politic, dar și sprijinul logistic.
Faptul că liderul administrației de la Tiraspol, Vadim Krasnoselski, transmite mesaje tot mai clare că dorește discuții cu Maia Sandu este un semn foarte limpede: lucrurile se precipită și la Tiraspol, cu o viteză care impune reacții clare din partea Chișinăului. Nu e momentul pentru ezitări diplomatice sau pentru formule ritualice — e momentul să preluăm inițiativa și să oferim un cadru clar, etapizat, pentru discuții care să conducă spre soliții reale, nu spre prelungirea statu-quo-ului.
Lucrurile, pur și simplu, s-au copt. Și acest fruct s-ar putea să cadă în brațele noastre mai repede decât ne așteptăm — sau decât suntem pregătiți să-l prindem.
De aceea, Republica Moldova trebuie să adopte o poziție proactivă și strategică — nu una reactivă și temătoare. Trebuie să renunțăm oficial la formatul ocupațional „5+2”, impus de Rusia și devenit total nefuncțional după invazia rusească asupra Ucrainei, și să preluăm inițiativa în propriile mâini.
O astfel de fereastră de oportunitate s-ar putea să nu mai apară.
Tocmai de aceea, acum este momentul să formulăm o viziune clară și realistă asupra reglementării conflictului transnistrean — nu simple fraze goale de conținut, precum „soluționarea pașnică a diferendului transnistrean”. Evident că soluția trebuie să fie pașnică, însă trebuie să-i dăm conținut: avem nevoie de o viziune strategică coerentă și etapizată, care să definească limpede cum vedem reintegrarea teritorială, juridică și instituțională a statului. După caz, aceasta poate implica și anumite reforme constituționale tranzitorii, menite să asigure un proces de reintegrare funcțional și durabil.
Dacă noi nu vom acționa, rușii o vor face în locul nostru.
Aceste reforme trebuie finalizate în următorii doi ani. Este absolut realist — nu utopic. Dacă sunt duse la capăt, ele vor genera dezvoltare, modernizare și un suflu nou pentru întreaga societate. PAS are responsabilitatea politică de a le iniția și duce la îndeplinire, iar noi, societatea civilă, avem obligația morală de a renunța la aplauzele complezente și la reflexul de a-i proteja automat pe „ai noștri” cu scuze de tipul „altfel vin rușii”.
Trebuie să punem presiune susținută pe guvernare pentru a menține aceste teme în centrul agendei publice cu perseverență, nu doar episodic. Dacă nu o vom face, ne vom pava singuri drumul spre pieire ca stat.
Oamenii pot accepta lipsuri, limitări, chiar și sărăcie — dacă înțeleg pentru ce o fac. Dacă știu că e un sacrificiu pentru un scop limpede, pentru o direcție în care cred. Dar pentru asta avem nevoie de claritate — claritate în viziune, în decizii, în comunicare și în valori.
Dacă nu vom acționa, ne vom lăsa intoxicați de: sperietori reciclate, seriale electorale despre „mafie” și takshow-uri prăfuite, care au degradat demult în „Două Minute de Ură” — problemele reale vor rămâne nerezolvate, exact acolo unde sunt ele și astăzi.
Iar consecința va fi una crudă: tinerii vor pleca în coruri întregi din această țară imediat ce își vor primi diplomele de la bacalaureat. Nu va mai rămâne nimeni aici. Nu voi insista cu exemple, dar din clasa copiilor noștri care au absolvit liceul „Spiru Haret”, în țară au rămas doar trei persoane.
Tehnicile electorale pot aduce un partid la putere, dar nu pot compensa lipsa unor proiecte de dezvoltare. Ezitarea de a promova reforme dificile, dar absolut necesare, va perpetua stagnarea. În timp ce propaganda oficială pictează un tablou roz, oamenii vor continua să plece în străinătate, acolo unde există oportunităţi reale de a-şi valorifica studiile şi de a-şi clădi viaţa.
Alegerea urmează să o facem noi: ori remodelăm statul și deschidem calea reală spre Europa, ori lăsăm ca o nouă victorie electorală să devină — ca atâtea altele înainte — o tristă amintire.
Un plan B nu există
Cotidianul.md, 13 octombrie 2025
