Vladimir Putin a putut decide când să invadeze Ucraina. Donald Trump a putut decide când Statele Unite să intre în război cu Iranul. Dar niciunul dintre ei nu poate decide singur cât vor dura războaiele declanșate de ei.
În acest articol ne propunem să vorbim despre unul din paradoxurile puterii militare. Un stat poate fi suficient de puternic pentru a alege momentul declanșării războiului, direcția primei lovituri și obiectivele inițiale, fără a fi însă suficient de puternic pentru a controla toate consecințele acțiunii sale. Pentru că, după prima lovitură, în ecuație intră adversarul.
Odată războiul început, adversarul devine coautor al războiului.
Ideea nu este nouă în istoria gândirii militare. Carl von Clausewitz observa, în lucrarea sa Despre război, că războiul nu reprezintă acțiunea unei forțe vii asupra unei mase lipsite de viață, ci confruntarea dintre două forțe vii. Adversarul nu este un obiect asupra căruia se exercită voința inițiatorului, ci un actor care reacționează, se adaptează și încearcă, la rândul său, să-și impună voința. Tocmai această interacțiune face ca evoluția războiului să nu poată fi redusă la intențiile celui care l-a declanșat.
Istoria militară abundă, desigur, în războaie în care inițiatorul a reușit să-și impună într-un timp relativ scurt voința. O disproporție covârșitoare de forțe, obiective limitate, prăbușirea rapidă a adversarului sau absența intervenției unor terți pot permite acest lucru. Nu există o lege potrivit căreia cel care începe războiul pierde inevitabil controlul asupra lui.
Problema este alta. Din clipa în care adversarul nu se comportă așa cum fusese prevăzut, războiul începe să producă propria realitate. Apar informații noi, costuri noi, actori noi și obiective noi. Ceea ce fusese imaginat drept o operațiune de câteva zile sau săptămâni se poate transforma într-un război de ani.
Fred Charles Iklé și-a intitulat sugestiv una dintre cărțile devenite clasice în studiile strategice „Every War Must End” (Columbia University Press, 2005). Literatura modernă despre terminarea războaielor a dezvoltat ulterior o observație esențială: războiul nu este doar aplicarea prin mijloace militare a unui plan conceput înainte de prima lovitură. Este și un proces prin care adversarii descoperă, adesea cu un preț enorm, ce poate și ce este dispus să facă celălalt. Dan Reiter (în How Wars End, Princeton University Press, 2009) a arătat că desfășurarea luptelor dezvăluie treptat capacitățile militare reale ale adversarului, hotărârea acestuia de a continua războiul și limitele propriilor forțe. Pe măsură ce aceste realități devin mai clare, părțile își pot reconsidera obiectivele și condițiile în care ar fi dispuse să accepte încheierea războiului.
Spus mai simplu: războiul nu se desfășoară neapărat potrivit planului cu care a început. Pe măsură ce se desfășoară, el dezvăluie capacitățile reale ale adversarului, voința sa de rezistență și limitele propriilor forțe, obligând conducătorii politici și militari să-și revizuiască planurile inițiale.
Rusia a planificat un alt război
Invazia Rusiei în Ucraina oferă un exemplu aproape didactic. Un șir de experți militari ruși, dar și rapoarte ale unor institute specializate în domeniul securității (vezi, de exemplu, raportul publicat de Royal United Services Institute – RUSI, în noiembrie 2022, bazat inclusiv pe date operaționale ale Statului Major ucrainean), arată că Rusia plănuise faza invaziei pentru aproximativ zece zile. După aceea trebuia să urmeze ocuparea țării și crearea condițiilor pentru anexare până în august 2022. Viteza constituia una dintre premisele fundamentale ale planului. Autorii raportului menționat au constatat însă și una dintre vulnerabilitățile sale majore: lipsa unor variante adecvate pentru situația în care rapiditatea nu producea rezultatul anticipat.
Nu este nevoie, prin urmare, să apelăm la relatările anecdotice, mult repetate în primele săptămâni ale războiului, despre uniformele de paradă pe care unii militari ruși le-ar fi purtat în bagaje pentru o presupusă defilare la Kiev. Avem un fapt mult mai important: însăși planificarea operațională rusă era construită în jurul rapidității.
Rusia nu a planificat în februarie 2022 războiul pe care îl poartă în 2026. A planificat un alt război. Rezistența Ucrainei a transformat războiul imaginat la Kremlin în războiul real.
Aici se află una dintre diferențele fundamentale dintre declanșarea și desfășurarea unui război. Vladimir Putin putea hotărî când trupele ruse trec frontiera. Nu putea hotărî că statul ucrainean se va prăbuși, că armata ucraineană nu va rezista, că societatea ucraineană va accepta noua situație sau că sprijinul occidental va rămâne în limitele anticipate de Moscova.
Eroarea Kremlinului nu a constat numai în subestimarea capacităților militare ale Ucrainei, ci și în evaluarea greșită a voinței politice a societății ucrainene. Capacitățile materiale ale unui stat pot fi, cel puțin aproximativ, inventariate. Mult mai dificil este să anticipezi disponibilitatea unei societăți de a suporta sacrificii pentru apărarea propriei independențe. Moscova a confundat superioritatea militară cu posibilitatea de a impune rapid supunerea politică, fără să înțeleagă că rezistența unei națiuni nu poate fi calculată numai prin raportarea numărului de tancuri, avioane și militari. Ucraina a răspuns la aceste întrebări prin faptul însuși al rezistenței sale.
Evident, aceasta nu înseamnă că Rusia a rămas captivă pentru totdeauna planului din februarie 2022. Dimpotrivă. Armata rusă s-a adaptat. Moscova a mobilizat oameni și resurse, a modificat tactici, și-a reorganizat o parte a economiei pentru susținerea efortului militar și a trecut de la încercarea unei victorii rapide la logica unui război de uzură. Dar tocmai această adaptare demonstrează transformarea războiului. Războiul pe care Rusia încearcă astăzi să-l câștige nu mai este războiul pe care intenționa să-l câștige în februarie 2022.
De ce este mai ușor să intri în război decât să ieși?
Aici apare o problemă și mai interesantă. La începutul războiului, libertatea decidentului pare foarte mare. El poate alege momentul atacului. Poate stabili obiective. Poate concentra forțe și poate decide direcțiile principale de operații. Dar ce se întâmplă după ani de război?
În mod abstract, Vladimir Putin poate ordona trupelor ruse să înceteze operațiunile ofensive. Aceasta nu ar însemna însă automat terminarea războiului și cu atât mai puțin încheierea păcii. Ucraina ar rămâne un actor independent, cu propriile obiective, iar problema teritoriilor, garanțiilor de securitate și a viitoarei arhitecturi europene de securitate nu ar dispărea printr-un ordin de la Kremlin.
Mai există aici o dificultate fundamentală, cunoscută în literatura de specialitate drept problema angajamentelor credibile (credible commitment problem). Chiar și atunci când adversarii ajung la concluzia că prelungirea războiului este prea costisitoare, pacea poate rămâne imposibilă dacă niciuna dintre părți nu are suficiente garanții că cealaltă își va respecta angajamentele. Pentru Ucraina, întrebarea nu este numai în ce condiții ar putea înceta luptele, ci și dacă o asemenea încetare ar reprezenta o pace durabilă sau doar un răgaz în care Rusia și-ar reface capacitatea de a ataca. Încetarea focului și eliminarea condițiilor care fac posibilă reluarea războiului sunt două probleme distincte.
Să nu uităm nici de costul războiului deja purtat. În economie există noțiunea de sunk costs – costuri deja suportate și care nu mai pot fi recuperate. Rațional, ele nu ar trebui să determine deciziile viitoare. Politica și războiul sunt însă mai complicate. După ani de sacrificii, apare inevitabil întrebarea: pentru ce au fost făcute?
Iar dimensiunea costurilor umane ale războiului din Ucraina este deja greu de imaginat. Potrivit estimărilor publicate la 1 iulie 2026 de Centrul pentru Studii Strategice și Internaționale (CSIS) din Washington, pierderile militare cumulate ale Rusiei și Ucrainei depășiseră două milioane de oameni, incluzând morții, răniții și dispăruții. Dintre aceștia, între 525.000 și 600.000 și-ar fi pierdut viața. Cifrele sunt estimative, dar amploarea lor este suficientă pentru a înțelege dimensiunea tragediei. În spatele lor se află milioane de destine individuale și familiale afectate, precum și consecințe demografice, economice și sociale care vor continua mult după încetarea ostilităților.
Nu putem ști din exterior ce calcul personal face Vladimir Putin. Putem însă identifica problema politică obiectivă: cu cât costurile umane, economice și politice ale unui război cresc, cu atât o încheiere trebuie să poată fi integrată într-o explicație despre rezultatul obținut. Războiul poate deveni mai greu de terminat tocmai pentru că a devenit prea costisitor pentru a fi terminat fără un rezultat care să justifice costurile.
Putin poate decide unilateral să oprească anumite operațiuni militare. Nu poate decide unilateral ce semnificație politică va avea acea oprire. În aceasta constă una dintre marile asimetrii ale războiului: libertatea de a intra într-un război poate fi mai mare decât libertatea de a ieși din el.
Cazul Trump
La 28 februarie 2026, Statele Unite și Israelul au început atacurile asupra Iranului. În primele zile ale conflictului, Donald Trump vorbea despre o durată anticipată de aproximativ patru-cinci săptămâni, deși lăsa deja deschisă posibilitatea prelungirii operațiunilor.
La 31 martie, după 32 de zile de atacuri, președintele american afirma că obiectivele fundamentale ale operațiunii erau aproape realizate și vorbea despre încă două-trei săptămâni de operațiuni intense.
La sfârșitul lui septembrie, războiul intrase însă în luna a șaptea. La 28 septembrie, Trump declara din nou că Statele Unite vor obține victoria „foarte curând”. În același timp, americanii și iranienii discutau separat, prin mediatori, o nouă încercare de încetare a conflictului, după eșecul unor precedente încetări ale focului.
Diferențele dintre războiul Rusiei împotriva Ucrainei și războiul Statelor Unite și Israelului cu Iranul sunt enorme și orice analogie trebuie să se oprească înainte de a le transforma în cazuri identice. Actorii, geografia, raporturile militare, obiectivele, alianțele și circumstanțele politice sunt diferite.
Comparația privește exclusiv un mecanism strategic comun: dificultatea inițiatorului de a controla durata și rezultatul unui conflict după declanșarea ostilităților. Ea nu presupune o echivalare politică, juridică sau morală a celor două războaie și nici a responsabilităților celor care le-au declanșat. Dar există un mecanism comun care merită observat. În ambele cazuri, durata anticipată de inițiator a fost mult mai mică decât durata produsă de interacțiunea cu adversarul.
Putin a putut decide ziua invaziei Ucrainei. Trump a putut decide momentul participării Statelor Unite la atacurile împotriva Iranului. Niciunul însă nu a putut stabili unilateral cât timp adversarul va continua să lupte.
Strâmtoarea Hormuz și paradoxul victoriei
Poate că nicăieri această problemă nu este astăzi mai vizibilă decât în Strâmtoarea Hormuz.
Statele Unite dispun de o superioritate militară enormă asupra Iranului. Dar superioritatea militară și controlul terminării războiului sunt două lucruri diferite.
Negocierile din septembrie au ajuns să discute un mecanism etapizat în care redeschiderea Strâmtorii Hormuz, blocada americană, sancțiunile, activele iraniene și problema nucleară au devenit elemente ale aceluiași proces. Reuters relata că fiecare parte dispune de o pârghie importantă și că niciuna nu dorește să renunțe prima la ea: Statele Unite controlează instrumente economice și militare extrem de puternice; Iranul dispune, între altele, de capacitatea de a perturba o arteră vitală a comerțului energetic mondial.
Aici diferența dintre începutul și sfârșitul războiului devine evidentă. Președintele american putea ordona prima lovitură. Nu mai poate ordona singur ultima lovitură. Poate dispune încetarea operațiunilor americane. Poate declara că obiectivele militare au fost realizate. Dar o declarație de victorie nu redeschide automat Strâmtoarea Hormuz, nu stabilește politica nucleară a Iranului și nu obligă adversarul să accepte condițiile americane.
La sfârșitul lui septembrie, tocmai aceste probleme continuau să facă obiectul negocierilor, în condițiile în care perturbarea traficului energetic avea încă efecte asupra piețelor mondiale.
Aici trebuie să distingem între trei lucruri care în discursul politic sunt adesea confundate: succesul militar, victoria politică și terminarea războiului.
Poți distruge ținta fără să obții rezultatul politic urmărit. Poți câștiga bătălia fără să controlezi pacea. Și poți declara victoria fără ca adversarul să accepte că războiul s-a terminat. Puterea de a începe războiul este concentrată. Puterea de a-l termina se dispersează
Poate că aici se află explicația fundamentală. Decizia de declanșare a unui război poate fi extraordinar de concentrată. Un conducător și un cerc foarte restrâns pot hotărî trecerea de la pace la război. Dar după declanșarea conflictului începe un proces invers. Puterea de a începe războiul este concentrată. Puterea de a-l termina se dispersează. Intră în ecuație adversarul. Apoi aliații adversarului; propriii aliați; industria; economia; populația; piețele energetice; tehnologia; geografia, opinia publică; uneori organizații armate nestatale, iar peste toate acestea – timpul.
Fiecare poate modifica prețul continuării și prețul încetării războiului. Rusia a descoperit după februarie 2022 că nu luptă numai împotriva forțelor pe care le evaluase înaintea invaziei. Ucraina mobilizată era un adversar diferit de Ucraina imaginată în planurile rusești, iar sprijinul occidental a modificat succesiv capacitatea ei de rezistență.
Statele Unite au descoperit în Iran că distrugerea unor capacități militare nu elimină automat instrumentele prin care adversarul poate produce costuri economice, regionale și politice. Începutul războiului poate fi unilateral. Sfârșitul lui devine relațional.
Rămâne însă o întrebare: de ce conducătorii politici, deși dispun de numeroase lecții ale istoriei militare, continuă să creadă că războiul pe care îl declanșează va fi mai scurt și mai ușor de controlat decât cele precedente? O parte a explicației se află în mecanismele deciziei politice. Conducătorii tind uneori să privilegieze informațiile care le confirmă așteptările și să subestimeze scenariile contrare. În regimurile autoritare, concentrarea puterii și teama subordonaților de a transmite evaluări incomode pot amplifica asemenea erori. Nici democrațiile nu sunt imune: calculele electorale, presiunile politice și încrederea excesivă în superioritatea tehnologică pot produce propriile iluzii strategice. Astfel, eroarea nu constă întotdeauna în absența informației, ci și în incapacitatea decidentului de a accepta informația care îi contrazice planul.
Beijingul privește
Există, în opinia noastră, un actor pentru care experiențele Rusiei și Statelor Unite prezintă un interes aparte: China.
După 24 februarie 2022, Beijingul a început să dispună de un enorm studiu de caz asupra războiului modern. Cercetările asupra dezbaterii strategice chineze arată că experiența Rusiei a determinat reflecții atât asupra modului în care trebuie purtat un eventual război, cât și asupra oportunității declanșării lui.
Un studiu publicat în 2025 de National Bureau of Asian Research (NBR), un institut american independent de cercetare specializat în problemele Asiei, constată că analiști chinezi acordă o atenție sporită riscului unui conflict între mari puteri care devine prelungit, costisitor și potențial dezastruos. Sunt discutate întărirea descurajării, evitarea conflictelor nenecesare și utilizarea unor instrumente alternative războiului convențional.
Dar aceasta este numai jumătate din lecție. Armata Populară de Eliberare a Chinei (PLA) studiază simultan cum ar putea evita greșelile Rusiei: operații întrunite, dominație informațională, logistică, înșelarea adversarului, descurajarea intervenției americane și, foarte important, pregătirea pentru posibilitatea unui război prelungit. Dar aceasta este numai jumătate din lecție. PLA studiază simultan cum ar putea evita greșelile Rusiei: operații întrunite, dominație informațională, logistică, înșelarea adversarului, descurajarea intervenției americane și, foarte important, pregătirea pentru posibilitatea unui război prelungit. Analize ale National Defense University (NDU), instituție americană de învățământ și cercetare în domeniul apărării, au atras atenția încă din 2022 asupra interesului pentru un asemenea scenariu, inclusiv în eventualitatea unei rezistențe taiwaneze puternice și a participării unui număr mai mare decât cel anticipat de aliați ai Statelor Unite.
Războiul din Ucraina poate produce, așadar, două lecții aparent contradictorii. Ucraina poate învăța China de ce să nu înceapă un război. Dar o poate învăța simultan cum să pregătească mai bine războiul pe care ar decide totuși să-l înceapă.
Mai există însă o lecție pe care Beijingul ar putea-o desprinde din experiența Rusiei: intervenția militară nu numai că întâlnește o anumită realitate politică, ci poate contribui la transformarea ei. Invazia rusă a consolidat identitatea națională ucraineană și a accentuat respingerea dominației Moscovei. În cazul Taiwanului, o operațiune concepută pentru realizarea unificării ar putea avea un efect contrar celui urmărit: întărirea identității politice distincte a societății taiwaneze și a voinței sale de rezistență. Astfel, războiul poate modifica nu numai raportul militar de forțe, ci și însăși realitatea politică asupra căreia inițiatorul intenționa să-și impună voința.
Nu avem temei să afirmăm care dintre aceste două lecții va cântări mai greu într-o eventuală decizie a Beijingului. Și nici nu trebuie să facem o asemenea predicție.
Mai interesantă este întrebarea pe care experiența ultimilor ani o pune oricărui planificator chinez. Într-un eventual conflict pentru Taiwan, Beijingul ar putea alege momentul primei acțiuni militare. Dar ar putea el determina durata rezistenței taiwaneze? Ar putea stabili dinainte forma și amploarea unei eventuale intervenții americane? Ar putea controla reacția Japoniei și a altor actori regionali? Ar putea prevedea exact sancțiunile, blocajele tehnologice și perturbarea lanțurilor comerciale? Ar putea determina momentul în care ceilalți participanți ar considera războiul terminat?
Planificarea militară chineză ia deja în calcul intervenția americană într-un scenariu Taiwan, inclusiv posibilitatea unor lovituri asupra teritoriului continental chinez, potrivit unei analize recente a National Defense University asupra gândirii PLA. Prin urmare, întrebarea relevantă pentru Beijing nu este numai: Putem cuceri Taiwanul? Este și: Putem controla războiul pe care încercarea de a cuceri Taiwanul l-ar produce? Cele două întrebări nu sunt identice.
Lecția celor două războaie
China privește astăzi două experiențe foarte diferite. În Ucraina vede o mare putere care a intrat într-un război construit în jurul vitezei și a descoperit un conflict de uzură care durează de mai bine de patru ani și jumătate.
În Iran vede o altă mare putere, cu o superioritate militară incomparabilă față de adversar, intrată într-un război despre care conducerea americană vorbea inițial în termeni de săptămâni și care, șapte luni mai târziu, face încă obiectul unor negocieri asupra condițiilor de terminare.
Lecția nu este că Rusia și Statele Unite sunt echivalente. Nu sunt. Nici că rezultatele celor două războaie vor fi aceleași. Nu avem cum să știm acest lucru. Lecția este mai simplă și, poate, mai importantă: superioritatea militară îți poate permite să începi războiul în condițiile alese de tine. Nu îți garantează că îl vei termina în condițiile alese de tine.
Iar dacă Beijingul studiază Ucraina și Iranul, poate că aceasta este una dintre întrebările cele mai importante pe care trebuie să și le pună înaintea oricărui calcul privind Taiwanul.
Cine decide, atunci, sfârșitul?
Răspunsul la întrebarea din titlu nu poate fi un nume. Nu Putin decide singur sfârșitul războiului din Ucraina. Nu Trump decide singur sfârșitul războiului cu Iranul. Și, într-un eventual conflict în Strâmtoarea Taiwan, nu Beijingul ar fi singurul autor al finalului.
Sfârșitul unui război rezultă din întâlnirea dintre voințele adversarilor, raportul de forțe pe care războiul însuși l-a modificat, costurile acumulate, capacitatea societăților de a continua, intervenția altor actori și termenii pe care fiecare parte ajunge să-i considere preferabili continuării luptei.
De aceea, poate că una dintre cele mai periculoase iluzii ale unei mari puteri este să confunde puterea de a declanșa războiul cu puterea de a controla războiul.
Rusia a putut alege 24 februarie 2022. Statele Unite au putut alege 28 februarie 2026. Dar, după prima lovitură, calendarul nu le-a mai aparținut numai lor. Cel care începe războiul nu rămâne singurul lui autor. Adversarul devine coautorul războiului. Și poate că aceasta este lecția pe care Beijingul are cele mai multe motive să o studieze.
Pentru că marile puteri pot alege uneori momentul în care intră într-un război. Din clipa în care au intrat însă, nu mai sunt singurele care îi scriu istoria. Pot decide prima zi a războiului. Mult mai rar pot decide singure ultima.
