Am urmărit zilele trecute o dezbatere televizată pe TV8, unde în platou s-au aflat liderul PL Mihai Ghimpu și o candidată independentă. Ca într-un spectacol previzibil, dar de fiecare dată tensionat, discuția a alunecat, inevitabil, spre tema care însoțește toată această campanie electorală: prăpastia geopolitică dintre Est și Vest.
Această dilemă nu e o simplă întrebare aruncată pentru rating și nici un artificiu de regie mediatică. Este însuși nervul istoriei noastre recente, axa de forță în jurul căreia se învârte soarta acestei bucăți de pământ. Estul și Vestul nu mai sunt doar puncte cardinale; ele sunt două feluri de a înțelege lumea.
Analizând dinamica acestei campanii electorale, logica confruntării este limpede: în 2025 nu mai avem partide „clasice”, cu doctrine recognoscibile și identități ferme. Totul s-a transformat într-o improvizație de moment, mai exact, într-un carnaval al supraviețuirii politice. Chiar și cele mai staliniste și românofobe relicve – ceea ce odinioară se numea Partidul Comuniștilor, astăzi reciclat în blocuri patriotarde și „alternative” cu iz național-bolșevic – au descoperit peste noapte mirajul europenismului. Cei care, timp de decenii, au legat acest pământ de gardul rusesc, care au propovăduit strategia vițelului „înțelept” ce suge de la două vaci, se trezesc astăzi cu un alt gust în gură: ca să vezi, laptele albastru cu stele galbene pe fundal albastru e, deodată, mai dulce.
Această metamorfoză nu este nici întâmplătoare, nici sinceră. Ea trădează instinctul acelor actori politici care simt că istoria își schimbă direcția și se agață de noul curent cu disperarea înecatului gata să se prindă chiar și de o sabie goală. Această bruscă „convertire” iezuită poartă în ea doar conjuncturism și nu lasă nici cea mai mică urmă de atașament autentic față de sensurile europene.
Astfel, alegerile din această toamnă seamănă tot mai puțin cu o competiție democratică și tot mai mult cu o bătălie de tranșee geopolitică. Întrebările de pe buletinul de vot nu mai au nimic în comun cu dezbaterile firești ale unui scrutin ordinar: nu vom alege între programe economice și nici între viziuni de reformă a justiției. Întrebarea reală, care apasă ca un verdict, este brutală și simplă: „Cu Putin sau cu Europa?”.
După invazia Ucrainei, Rusia a scuipat pe orice aparențe. Ținta este transparentă: refacerea URSS, într-o formă sau alta. Pentru asta, Kremlinul își întinde tentaculele prin aceeași metodă veche, dar mereu eficientă – bani negri, propagandă care amplifică minciuni și politicieni de buzunar, dresați să reacționeze la semnalele Moscovei precum câinele lui Pavlov.
Oricât ar încerca diverșii șmecheri să ne vândă iluzia unei „a treia căi”, adevărul rămâne crud și neschimbat: în lexicul geopolitic al Chișinăului, „neutralitate” nu înseamnă altceva decât „cu cheia de la beci predată vecinului de la Răsărit”.
De aceea, campania electorală de astăzi nu mai este despre drumuri asfaltate, salarii majorate sau pensii decente. Ea este, în esență, despre supraviețuirea noastră ca stat european sau, dimpotrivă, despre regresul în brațele unui imperiu care n-a știut niciodată altceva decât să omoare și să jefuiască. Dincolo de sloganuri, afișe colorate și zâmbete studiate ale candidaților, acesta este miezul amar al confruntării.
Cel mai grotesc moment al actualei campanii electorale a fost, fără îndoială, „suferințele tânărului Werther” de a rosti, în limba română, câteva fraze stângaci învățate pe de rost. Niciodată nu mi-aș fi imaginat că Mark Tkaciuk – „substanța cenușie” a lui Vladimir Voronin, autoproclamatul mare antropolog de pe malurile Bâcului – ar putea cădea atât de adânc în penibil încât să-și regizeze apariția cu solemnitatea falsă a unui actor amator de casă de cultură provincială, recitând poezii patriotice în fața „part-activului” sătesc. Mda… ce nu face politicianul, de dragul poporului iubit!
Mi-am amintit, inevitabil, de celebra prestație a deputatei socialiste Alla Pilipețcaia (locul 11 pe lista așa-numitului „bloc patriotic”), care, dorind să felicite „aborigenii” cu prilejul Crăciunului în „limba lor”, a izbutit să intre direct în manualele de folclor politic, rostind, cu un aplomb demn de televiziunea de la Phenian, urarea istorică: „Fericiuncrecit!”. De atunci, această formulă ar putea fi adoptată drept slogan oficial al unei întregi clase politice – un amestec de ridicol, impostură lingvistică și autosuficiență provincială, ridicat la rang de doctrină patriotică.
Tot ce mai lipsea, pentru ca spectacolul grotesc să atingă apogeul, era ca Mark Tkaciuk să-și facă intrarea triumfală fluturând, într-o mână, portretul lui Che Guevara, iar în cealaltă „tricolorul roșu-albastru cu cap de vacă” – invenția lui și a lui Iurie Muntean – îmbrăcat într-o ie românească, peste care să atârne un medalion cu secera și ciocanul, încadrat în cercul cu stelele aurii ale UE, și să strige, cu un entuziasm patetic, din toți rărunchii: „Venceremos, compañeros! Fericiuncrecit!”.
Revenind la emisiunea de la TV8. Întrebarea care a căzut ca un ciocan pe masa rotundă a fost: „Voi susțineți integrarea europeană sau sunteți cu rușii?”. Desigur, în condiții normale, dihotomiile nu sunt cel mai potrivit filtru prin care să judecăm procesele sociale și politice. Societățile sunt mult mai complexe, alcătuite din nuanțe și contradicții, iar istoria rar se lasă comprimată în formule alb-negru. Astăzi însă lucrurile stau cu totul altfel. În contextul unui război global al valorilor, linia de demarcație este limpede, fără echivoc.
Nu există o a treia cale și nici un „centru comod” în care să ne ascundem. În fața noastră se deschid doar două drumuri. Primul, greu dar demn: să facem un efort colectiv și să alegem, ca proiect național strategic, calea limpede a integrării depline în Uniunea Europeană, rupând odată pentru totdeauna cercul vicios al celor două secole petrecute în lagărul rusesc. Al doilea, sinistru și umilitor: să ne lăsăm seduși de partide care, cu un cinism fără rușine, ne vor din nou înlănțuiți de Moscova – cu tot ce vine la pachet: corupție, autoritarism, izolare, dependență – și cu perspectiva, deloc ipotetic, a unei anexări a acestui pământ (așa cum au făcut-o în 1812, 1940, 1944).
Așa-numitul „centru comod” este refugiul șarlatanilor politici care, cu un aer de patriotism de carton, cântă la București „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie”, iar a doua zi, amețiți în beciurile de la Condrița, intonează alături de corul de popi ai Mitropoliei Moldovei: Россия — священнаянашадержава, Россия — любимаянашастрана. Iar mai apoi, cu aceeași dexteritate, jură credință valorilor europene la Bruxelles, nu din convingere, ci pentru a smulge o nouă tranșă de suport bugetar — bani pe care, după tradiție, tot ei îi vor fura.
Pentru a se cocoța din nou în jilțurile moi, cu lefuri grase și cu șansa de a mai ciuguli niște bani după câțiva ani de „post negru”, să rostești în fața camerelor câteva fraze stâlcite în limba română nu e decât un exercițiu minor. O mascaradă ieftină și dezgustătoare, jucată pe seama unei societăți obosite și derutate.
În acest context, întrebarea – „Voi susțineți integrarea europeană sau sunteți cu rușii?” – rămâne fundamentală. Astăzi, o a treia cale nu există, oricât s-ar strădui șmecherii politici să o inventeze din vorbe. Cât timp Rusia putinistă își proclamă consecvent planurile de reconstituire a URSS, orice bâlbâială despre „neutralitate” sau „cale de mijloc” nu e decât o glumă proastă, o manipulare ieftină pentru prostănaci – menită să ne țină în ceață, în timp ce ei își fac nestingheriți propriile combinații.
Priviți trecutul politic al lui Ion Ceban, Mark Tkaciuk, Iurie Muntean, Mihail Poleanschi, Igor Dodon, Irina Vlah, Vasile Tarlev, Zinaida Greceanîi, Vladimir Voronin, Constantin Starîș& Co – chiar și atunci când se dau drept „pro-europeni”, de la ei pute a putinism de la o poștă. Cel mai simplu test pentru a anticipa ce vor face aceștia mâine este să privim ce au făcut ieri.
Să ne amintim, de pildă, cine proclama cu emfază că „misiunea Republicii Moldova” este să apere Brestul de tancurile NATO. Cine este adevăratul autor al Memorandumului Kozak? Cine protesta la Bruxelles împotriva integrări europene? Cine incita la separatism în UTA GagauzYeri? Cine sunt autorii așa numitei „Concepția politicii naționale de stat” din 2003, care introducea „bilingvismul ruso-moldovenesc”, și unde majoritatea românească era trecută, cu un cinism dezarmant, la rubrica „alte etnii”, alături de țigani. Cine declara Rusia „partener strategic”, în timp ce refuza să-și retragă trupele de ocupație din estul Republicii Moldova?
Astfel, adevărata luptă care se dă astăzi pentru puterea de la Chișinău nu este una de politică internă, ci una geopolitică. Adversarii nu mai sunt separați de doctrine sau de dogme, ci de viziuni radical diferite asupra viitorului acestei bucăți de pământ: cu Rusia sau cu Europa. O a treia cale pur și simplu nu există, oricât ar încerca cineva să ne convingă de contrariu.
Trebuie să fii orb de-a binelea ca să nu înțelegi de ce și-au tocit acești oameni papucii învățând pe de rost câteva rânduri în limba română, pe care apoi le recită ca niște papagali dresați în fața camerelor de televiziune. Aceasta este matricea lor: totul pentru a ne aburi cu presupuse „viziuni pro-europene”, când în realitate obiectivul e simplu și cinic – să ne mintă ca să-i votăm, iar odată cocoțați din nou la putere, să execute disciplinat tot ce le dictează Moscova.
Și poate tocmai aici este paradoxul campaniei electorale din Republica Moldova: după atâtea decenii de abureli, sofisme și poezii recitate cu accent, după memorandumuri scrise pe genunchi pentru Moscova și „căi de mijloc” iluzorii, totul se concentrează acum într-o singură întrebare, simplă și brutală: Europa sau Rusia?
Cine vrea să se adoarmă cu povești despre neutralitate și echilibru, n-are decât. Dar istoria nu-i iartă pe cei care refuză să o privească în față. Ea are prostul obicei crud de a ne aduce, inevitabil, în fața unor alegeri limpezi, fără nuanțe diplomatice și fără sofisme de platou televizat.
Iar când privim spectacolul grotesc al celor care, după ce au predicat ani la rând „parteneriatul strategic” cu fratele mai mare, acum își fac cruce stângaci în limba română, nu putem decât să ridicăm din umeri și să zâmbim amar. Pentru că, în definitiv, există un singur adevăr care contează: Moldova va fi europeană sau va fi rusească, adică nu va mai fi de loc. Restul sunt poezii de papagal.
Fericiuncreciți, tovarăși alegători!
P.S. Nu-mi face nicio plăcere să revin la așa-numitul „subiect Tkaciuk”. Dar adevărul trebuie spus: Mark Tkaciuk este unul dintre cei mai primejdioși politicieni pentru independența Republicii Moldova. „Alternativa”, creația lui politică, nu e un simplu partid, ci o încercare perversă de a vinde Basarabia la tarabă, ambalată în slogane pseudo-progresiste. Cei care trag sforile în acest construct sunt personaje cu viziuni profund antieuropene, ba chiar staliniste, pentru care libertatea și valorile acestui popor nu valorează nici cât o pereche de kalioșe rusești. Și marele paradox este că acești oameni ar putea ajunge la putere chiar cu voturile celor care nu mai vor să trăiască sub cizma Moscovei. O farsă istorică, dar cu consecințe cât se poate de reale.
Să ne amintim: exact asta a făcut Tkaciuk atunci când a deschis – așa-numita „БиблиотекаЦивилизацийимениМаркаБлока” – chiar în fostul sediu al Frontului Popular, pe strada Nicolae Iorga 6, acolo unde a fost nucleul luptei pentru eliberarea națională împotriva dominației sovietice. Să îmbraci o adunătură de național-bolșevici în numele lui Marc Bloch este o formă clasică de uzurpare simbolică – echivalentul deschiderii unui bordel într-o fostă biserică. Iar pentru toate frustrările sale politice, Tkaciuk își dorește, vorba marelui Eminescu, „să dea calului ovăs în pristolul de la Roma”. Atât de adânc este ura și disprețul lui față de acest popor și față de tot ce ține de valorile noastre naționale. Aceasta este, în fond, falsa „Alternativă” pe care Moscova încearcă să ne-o vâre pe gât.
(cotidianul.md, 8 septembrie 2025)
