Adoptarea tacită în Camera Deputaților a României a unei inițiative legislative privind unirea cu Republica Moldova a provocat reacții rapide și emoționale la Chișinău. În doar câteva ore, o procedură parlamentară fără efecte juridice imediate a fost prezentată în spațiul public ca o dezbatere despre dispariția statului moldovenesc, amenințarea românească și apărarea suveranității naționale.
Episodul oferă un bun prilej pentru a privi dincolo de știrile zilei și a analiza un fenomen mai profund: modul în care temele identitare sunt utilizate în războiul informațional împotriva Republicii Moldova.
În ultimele decenii, Republica Moldova a devenit unul dintre cele mai importante laboratoare ale războiului informațional desfășurat în spațiul post-sovietic. Spre deosebire de alte state ex-sovietice, aici nu doar economia, securitatea sau orientarea geopolitică au fost transformate în arme politice, ci și identitatea națională însăși.
Limba vorbită de cetățeni (româna), denumirea acesteia, istoria predată în școli, relația cu România, statutul minorităților, simbolurile naționale și chiar interpretarea trecutului au devenit instrumente ale unei confruntări care depășește cu mult limitele unei dezbateri academice.
În Republica Moldova, identitatea națională nu mai reprezintă doar o valoare culturală. Ea a devenit o resursă strategică, exploatată sistematic în confruntarea informațională și geopolitică. Cu alte cuvinte, identitatea nu mai este doar obiectul unei dezbateri publice, ci una dintre principalele ținte ale războiului informațional.
Frica drept instrument politic
Una dintre cele mai eficiente arme utilizate împotriva societății moldovenești este cultivarea fricii.
De peste trei decenii, cetățenii Republicii Moldova sunt confruntați periodic cu scenarii alarmiste privind dispariția statului, pierderea „identității moldovenești”, absorbția de către România sau, dimpotrivă, pierderea suveranității în fața unor centre de putere externe.
Aceste mesaje nu sunt întâmplătoare. Ele urmăresc mobilizarea emoțională a societății și împiedicarea unei dezbateri raționale despre viitorul țării. În locul argumentelor sunt promovate spaime colective. În locul dialogului este cultivată suspiciunea. În locul proiectelor concrete de dezvoltare este întreținută permanent anxietatea identitară.
Această metodă are rădăcini adânci în perioada sovietică. Începând cu anii ’20 ai secolului trecut, Moscova a investit resurse considerabile în construirea unei identități moldovenești distincte de cea românească. Experimentul a fost inițiat în Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească (RASSM), creată pe malul stâng al Nistrului, fiind extins ulterior în RSS Moldovenească după anexarea Basarabiei. După proclamarea independenței Republicii Moldova, multe dintre reflexele și dogmele construite în perioada sovietică au supraviețuit și au fost adaptate noilor realități politice.
De ce tema Unirii este atât de utilă propagandei ruse
Dat fiind faptul că Unirea nu se află pe agenda guvernelor de la București și Chișinău, Moscova nu se teme de realizarea practică a acestei idei. Ceea ce interesează propaganda rusă nu este probabilitatea producerii Unirii, ci utilitatea politică a temei Unirii.
În momentul în care cetățeanului — mai ales celui insuficient informat — i se spune că statul său este în pericol de dispariție, că identitatea sa este amenințată sau că cineva îi pregătește anexarea țării, reacția devine instinctivă. Frica înlocuiește analiza, iar emoția înlocuiește argumentul. Astfel, o opțiune politică legitimă și democratică este transformată într-o percepție de amenințare existențială.
Nu este o întâmplare că aproape toate campaniile electorale importante din Republica Moldova au inclus, într-o formă sau alta, utilizarea temei Unirii ca instrument de mobilizare politică.
Mecanismul provocării
Un exemplu recent îl constituie adoptarea tacită în Camera Deputaților a României a inițiativei legislative promovate de partidul S.O.S. România privind unirea cu Republica Moldova.
Din punct de vedere juridic, evenimentul are o semnificație limitată. Nu a existat un vot politic al deputaților români pentru realizarea Unirii. A fost vorba despre efectul automat al unei proceduri parlamentare.
Cu toate acestea, în doar câteva ore, subiectul a fost prezentat de diferiți actori politici drept dovada existenței unor intenții de lichidare a statalității Republicii Moldova. Agenda publică nu a mai fost dominată de analiza procedurii parlamentare, ci de emoția creată în jurul presupusei amenințări.
Mecanismul este bine cunoscut. Se produce un eveniment care poate fi interpretat emoțional și care este amplificat mediatic. Urmează reacții alarmiste, iar în final cetățeanul nu mai discută despre natura juridică a evenimentului, ci despre amenințarea pe care crede că o reprezintă. În asemenea situații, adevărul factual devine mai puțin important decât efectul psihologic.
O istorie a manipulării identitare
Experiența acumulată în activitatea diplomatică și în misiuni desfășurate în mai multe zone de conflict — inclusiv în Transnistria, Osetia de Sud, Abhazia, regiunea Vukovar din Croația și Timorul de Est — m-a convins că temele identitare se numără printre cele mai frecvent exploatate instrumente ale confruntării informaționale. Actorii implicați se schimbă, contextul geopolitic evoluează, însă mecanismul rămâne aproape același: cultivarea fricii și transformarea identității într-un instrument de mobilizare politică.
Cei care urmăresc evoluțiile politice din Republica Moldova cunosc foarte bine acest mecanism. L-am văzut în timpul conflictului transnistrean, când România era prezentată drept principalul pericol pentru statalitatea moldovenească. L-am văzut în anii guvernării comuniste, când apropierea de România era prezentată drept o tentativă de distrugere a Republicii Moldova. L-am văzut în campaniile împotriva redobândirii cetățeniei române, în disputele privind predarea istoriei și în nenumăratele controverse legate de identitatea națională. L-am văzut, mai recent, în polemicile privind așa-numita „națiune civică moldovenească”, concept prezentat de unii drept soluție pentru depășirea diviziunilor identitare, dar care, în condițiile polarizării actuale, poate deveni la rândul său obiectul unor confruntări politice și geopolitice.
De fiecare dată, scopul a fost același: împiedicarea apariției unui consens social și menținerea societății într-o stare permanentă de divizare.
În mod paradoxal, nici măcar nu este necesar ca toate aceste campanii să fie coordonate direct de la Moscova. Uneori este suficient ca anumite teme să fie exploatate de actori politici locali interesați de obținerea unor avantaje electorale imediate, rezultatul fiind însă același.
Paradoxul geopolitic
Există un paradox pe care societatea moldovenească deseori îl scapă din vedere. Paradoxal, uneori nu apropierea dintre România și Republica Moldova produce cele mai puternice reacții emoționale, ci simpla percepție că aceasta s-ar putea produce.
Uneori, cei mai eficienți adversari ai apropierii dintre România și Republica Moldova nu sunt cei care critică deschis România. Mai eficienți sunt cei care transformă acest subiect într-o temă de confruntare emoțională, într-o sursă permanentă de panică și suspiciune.
Faptul că o inițiativă legislativă fără efecte practice imediate poate genera într-o singură zi zeci de declarații despre „dispariția statului”, „anexare”, „imperialism” sau „amenințarea românească” demonstrează cât de vulnerabil rămâne spațiul public moldovenesc la manipularea identitară.
În realitate, apropierea dintre cele două state se produce prin procese mult mai profunde și mai durabile: interconectarea energetică, proiectele de infrastructură, investițiile economice, cooperarea educațională, libera circulație și integrarea europeană. Aceste procese schimbă realitatea. Campaniile identitare încearcă doar să schimbe percepțiile.
Concluzii
Republica Moldova nu este atacată doar prin dezinformări despre NATO, Uniunea Europeană sau războiul din Ucraina. Ea este atacată și prin manipularea propriilor sale dileme identitare.
Scopul nu este convingerea cetățeanului să adopte o anumită poziție politică. Scopul este menținerea lui într-o stare permanentă de nesiguranță, teamă și confuzie.
O societate care se teme constant pentru propria identitate devine mai ușor de controlat și mai greu de modernizat.
Poate că cea mai importantă lecție a ultimilor treizeci și cinci de ani este aceasta: identitatea națională este una dintre valorile fundamentale ale unei societăți democratice. Ea aparține culturii, memoriei istorice și libertății de conștiință, nu tehnologiilor de manipulare politică.
Atunci când identitatea este confiscată de propagandă, cetățeanul încetează să mai gândească în termeni de argumente și începe să reacționeze predominant prin emoții. Tocmai aceasta reprezintă una dintre cele mai importante victorii ale războiului informațional.
