Alexandru Tănase. Cotidianul.md,
Națiunile nu sunt destrămate numai din afară. Uneori, ocupațiile, anexările și frontierele impuse nu fac decât să înceapă o ruptură pe care indiferența generațiilor următoare o desăvârșește. Când memoria istorică devine un element de protocol, solidaritatea națională este negociată electoral, iar marile teme ale statului sunt coborâte în arena micilor rivalități de partid, forța nu mai are nevoie să intervină. Ceea ce istoria a separat prin violență ajunge să fie consacrat, peste generații, prin amnezie politică și prin lege.
Inițiativa legislativă privind modificarea legii cetățeniei, depusă de un grup de parlamentari social-democrați nu poate fi redusă la un simplu demers de partid. Gravitatea ei este cu atât mai mare cu cât provine din interiorul uneia dintre principalele formațiuni politice ale României, care a participat la guvernare în cea mai mare parte a perioadei postcomuniste și a avut o contribuție substanțială la construirea relației speciale dintre București și Chișinău.
Venit din partea unei asemenea forțe politice, proiectul B509/2026 nu mai poate fi privit ca un accident izolat, ci ca semnalul unei periculoase schimbări de paradigmă în raportarea României la Basarabia. Această schimbare are două cauze convergente: deteriorarea modului în care o parte a clasei politice românești se raportează la Republica Moldova și la românii de aici și implicarea partizană a politicienilor de la Chișinău în disputele de la București. Relațiile construite pe afinități interpartinice au coborât treptat problema Basarabiei de la nivelul unui proiect național la acela al rivalităților dintre partide. Republica Moldova riscă astfel să devină o simplă miză a confruntărilor politice din România, iar una dintre puținele politici de stat păstrate cu consecvență după 1989 să fie sacrificată unor calcule electorale de moment.
Din aceste considerente și pentru a nu urma logica acestei paradigme păguboase, nu-mi propun să intervin în disputele politice dintre partide, ci să analizez la rece consecințele proiectului din perspectivă juridică, constituțională, istorică și geopolitică. Privită din oricare dintre aceste perspective, modificarea propusă a Legii cetățeniei române este profund greșită, contrară memoriei constituționale a statului român și practicilor europene de reparare a nedreptăților istorice.
Pentru a înțelege dimensiunea erorii, trebuie să pornim de la natura juridică a instituției pe care proiectul B509/2026 pretinde că o „reafirmă”.
În esență, proiectul B509/2026 elimină din art. 10 și 11 ale Legii nr. 21/1991 orice referire la descendenți – inclusiv la copiii direcți – și limitează mecanismul exclusiv la persoanele care au deținut ele însele cetățenia română. Prin această modificare este suprimată dimensiunea intergenerațională a reparației instituite după 1989 pentru familiile afectate de pierderea colectivă ori de retragerea abuzivă a cetățeniei, în contextul anexărilor teritoriale, al instaurării regimului comunist și al represiunii politice.
Foștii cetățeni își păstrează formal posibilitatea redobândirii, însă mecanismul încetează odată cu dispariția generației direct afectate, iar consecințele juridice ale nedreptății istorice sunt lăsate să se perpetueze asupra copiilor și nepoților acesteia.
În forma în vigoare, art. 10 alin. (1) din Legea nr. 21/1991 permite acordarea cetățeniei române foștilor cetățeni și descendenților acestora până la gradul al II-lea inclusiv. Articolul 11 alin. (1) recunoaște aceeași posibilitate persoanelor care au pierdut cetățenia română din motive neimputabile lor ori cărora cetățenia le-a fost ridicată fără voia lor, precum și descendenților acestora până la gradul al III-lea.
Potrivit expunerii de motive, inițiativa ar urmări „reafirmarea caracterului reparator al instituției redobândirii cetățeniei române” și „consolidarea legăturii efective dintre solicitant și statul român”. În realitate, soluția legislativă propusă produce exact efectul contrar: elimină din categoria beneficiarilor toți descendenții – inclusiv copiii direcți – ai persoanelor care au pierdut cetățenia română în împrejurări istorice neimputabile lor. Proiectul nu reafirmă, așadar, caracterul reparator al instituției, ci îi suprimă dimensiunea intergenerațională și determină stingerea mecanismului odată cu dispariția generației direct afectate.
Modificarea propusă nu reprezintă, așadar, o simplă ajustare procedurală, ci schimbă însăși concepția pe care se întemeiază art. 10 și 11: de la repararea consecințelor juridice intergeneraționale ale unei pierderi nevoluntare de cetățenie la recunoașterea unui beneficiu strict personal și netransmisibil, limitat la persoana direct afectată. Având în vedere timpul scurs de la anexarea sovietică a Basarabiei din 1940, o asemenea soluție conduce inevitabil la stingerea mecanismului reparatoriu, pe măsura dispariției fizice a generației care a deținut efectiv cetățenia română.
Problema juridică fundamentală nu constă, prin urmare, în stabilirea numărului de generații până la care statul poate recunoaște vocația la cetățenie. Înaintea acestei chestiuni trebuie lămurit dacă legiuitorul poate desprinde regimul instituit de art. 10 și 11 de cauza istorică și juridică ce a determinat adoptarea lui. Mai exact, poate fi tratată pierderea colectivă a cetățeniei, produsă prin anexarea unui teritoriu și impunerea unei alte cetățenii, ca și cum ar fi fost consecința unor acte individuale de emigrare sau a unei renunțări voluntare la legătura cu statul român?
Articolele 10 și 11 din Legea nr. 21/1991 nu reglementează o naturalizare privilegiată, ci un mecanism cu funcție reparatorie, destinat să remedieze consecințele pierderii cetățeniei române în împrejurări istorice independente de voința persoanelor afectate. Formularea aleasă de legiuitor în art. 10 și 11 nu se referă la o migrație voluntară și nici la o simplă dorință de integrare într-un stat străin, ci la o ruptură juridică produsă împotriva voinței persoanelor afectate.
Această distincție își găsește un prim reper în Constituția României. Astfel, competența Parlamentului de a reglementa, prin lege organică, dobândirea și pierderea cetățeniei nu poate fi exercitată arbitrar, cu ignorarea naturii situațiilor juridice vizate, a finalității reparatorii a reglementării și a celorlalte principii constituționale incidente.
Dreptul basarabenilor la cetățenia română nu își are originea în actuala Constituție și nici în legislația adoptată după 1989. Fundamentul său se află în ordinea juridică instituită după Unirea Basarabiei cu România și unificată prin Constituția din 1923. Locuitorii Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei au fost integrați atunci în aceeași comunitate politică și juridică. Cetățenia basarabenilor nu a fost, așadar, o concesie făcută unor străini, ci consecința apartenenței lor la statul român. Această calitate le-a fost ulterior suprimată prin anexarea sovietică, nu printr-o opțiune liberă și individuală.
Această realitate istorică și juridică a fost reținută expres de Marea Cameră a Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza Tănase c. Moldovei. Relevanța hotărârii este consolidată de faptul că Guvernul României a participat la judecarea cauzei în calitate de terț intervenient, exercitându-și dreptul de intervenție prevăzut de art. 36 § 1 din Convenție și prezentând observații în fața Marii Camere (Guvernul României a fost reprezentat de agentul guvernamental Răzvan-Horațiu Radu).
Împrejurarea că Guvernul României a intervenit oficial în procedura din fața Curții confirmă, suplimentar, că natura și fundamentul istoric ale acestui mecanism au fost asumate și susținute de statul român chiar în fața jurisdicției europene.
Curtea a consemnat că populația Basarabiei a devenit cetățeană română după Unirea din 1918 și și-a pierdut această cetățenie în urma anexării sovietice din 1940, iar Legea română din 1991 a permis foștilor cetățeni care își pierduseră cetățenia din motive neimputabile, precum și descendenților acestora, să o dobândească din nou. Așezarea reglementării din 1991 în această succesiune istorică demonstrează că includerea descendenților nu a constituit un privilegiu accidental, ci răspunsul normativ al statului român la efectele juridice produse de anexare și de pierderea colectivă a cetățeniei.
Descendentul nu solicită, așadar, cetățenia exclusiv în considerarea unei filiații biologice. Filiația este mijlocul juridic prin care se identifică legătura cu persoana asupra căreia a acționat măsura originară de privare nevoluntară de cetățenie. Obiectul reparației nu este arborele genealogic în sine, ci consecința juridică transmisă între generații: descendentul nu a putut dobândi prin naștere cetățenia pe care părintele, bunicul sau străbunicul său ar fi putut să i-o transmită dacă această cetățenie nu ar fi fost suprimată prin efectul unor acte istorice neimputabile familiei. Filiația nu creează artificial legătura cu statul român, ci probează continuitatea unei legături întrerupte din exterior.
Din această perspectivă, proiectul B509/2026 comite o eroare de calificare juridică. Autorii confundă efectele actuale ale cetățeniei cu temeiul juridic al acordării sale. El tratează persoanele vizate de art. 10 și 11 ca pe niște străini care încearcă să obțină, printr-o procedură excesiv de favorabilă, accesul la cetățenia română și, implicit, la cetățenia Uniunii Europene. Or, beneficiul produs astăzi de cetățenia europeană nu modifică natura cauzei juridice din care s-a născut mecanismul reparator. Un drept ori o vocație juridică nu își pierde fundamentul pentru motivul că, între timp, exercitarea sa a devenit mai avantajoasă.
Mai mult, există o contradicție directă între justificarea proiectului și conținutul normativ propus. Expunerea de motive critică includerea „descendenților îndepărtați” și afirmă că mecanismul ar fi depășit finalitatea sa reparatorie prin extinderea succesivă a beneficiarilor.
Textul proiectului nu se limitează însă la excluderea descendenților de gradul al II-lea și al III-lea. Prin eliminarea oricărei referiri la descendenți din art. 10 alin. (1) și art. 11 alin. (1), el suprimă vocația proprie inclusiv a descendenților de gradul I – copiii direcți, deveniți majori, ai persoanelor care au pierdut cetățenia din motive neimputabile sau cărora aceasta le-a fost ridicată fără voia lor. Regimul derivat al unor copii minori ai solicitantului, prevăzut de dispozițiile distincte ale art. 10 alin. (4)-(6), nu înlătură această consecință.
Prin urmare, proiectul B509/2026 nu „restabilește finalitatea inițială” a instituției, ci îi modifică natura. El păstrează verbal recunoașterea faptului că cetățenia a fost pierdută din motive neimputabile sau a fost ridicată fără voia titularului, dar refuză să mai recunoască efectele juridice intergeneraționale ale aceleiași privări. Cu alte cuvinte, admite existența injustiției istorice, dar limitează reparația la supraviețuitorii direcți ai unei rupturi produse, în cazul Basarabiei, cu mai mult de opt decenii în urmă. În condițiile trecerii timpului, o asemenea limitare echivalează nu cu restrângerea mecanismului reparator, ci cu stingerea lui treptată, prin simplul fapt biologic al dispariției generației direct afectate.
Scopul declarat este contrazis de efectul normativ
Expunerea de motive afirmă că includerea descendenților ar fi făcut ca mecanismul să își depășească „dimensiunea reparatorie” și să dobândească trăsăturile unei „proceduri simplificate de dobândire a cetățeniei”. Afirmația inversează raportul dintre cauză și efect.
Redobândirea, în sens strict, privește persoana care a deținut anterior cetățenia română și a pierdut-o. Operațiunea juridică reface un statut pe care persoana l-a avut anterior, presupunând astfel identitatea dintre fostul titular al cetățeniei și solicitantul actual.
Este situația-tip reglementată atât de art. 10, cât și de art. 11 în privința foștilor cetățeni. În cazul art. 11, caracterul reparatoriu este evident deoarece pierderea trebuie să fi intervenit „din motive neimputabile” sau „fără voia” titularului.
Acordarea în scop reparatoriu nu presupune că descendentul ar fi fost el însuși titular al cetățeniei. Ea pornește de la constatarea că pierderea nevoluntară suferită de ascendent a produs un efect juridic asupra generațiilor ulterioare: acestea nu au putut dobândi prin naștere cetățenia pe care ascendentul le-ar fi transmis-o dacă nu ar fi fost lipsit de ea.
În acest sens, descendentul nu pretinde că a avut personal cetățenia, ci că imposibilitatea dobândirii ei prin filiație reprezintă continuarea efectelor juridice ale măsurii aplicate ascendentului. Filiația este criteriul de identificare a legăturii juridice cu victima privării inițiale, nu un privilegiu biologic lipsit de justificare.
Tocmai includerea descendenților permite mecanismului să rămână reparatoriu atunci când persoana direct afectată nu mai este în viață. O reparație limitată exclusiv la fostul titular poate avea sens imediat după producerea privării de cetățenie. După mai mult de opt decenii de la anexarea sovietică a Basarabiei, limitarea la persoanele care deținuseră personal cetățenia română face ca mecanismul să devină, în cea mai mare parte, inaplicabil. Nu pentru că nedreptatea originară ar fi fost reparată, ci pentru că victimele sale directe au dispărut biologic.
CEDO a descris exact această continuitate în cauza Tănase c. Moldovei: Curtea a plasat regimul descendenților în interiorul succesiunii istorice a pierderii cetățeniei, nu în cadrul unei politici obișnuite de imigrare și naturalizare. Astfel, locuitorii Basarabiei au devenit cetățeni români după unirea din 1918. Ei au pierdut cetățenia română după anexarea sovietică, iar legea adoptată de România în 1991 a permis foștilor cetățeni și descendenților lor să dobândească din nou această cetățenie.
În plus, expunerea de motive ignoră modificarea legislativă substanțială intrată în vigoare în martie 2025. Prin Legea nr. 14/2025, solicitanților întemeiați pe art. 10 și 11 le-a fost impusă obligația de a dovedi cunoașterea limbii române. Această modificare urmărea tocmai consolidarea legăturii lingvistice și culturale invocate acum de inițiatorii noului proiect. Nu se explică de ce măsura adoptată recent ar fi insuficientă și nici nu este prezentată vreo evaluare a efectelor sale practice. În lipsa unei evaluări multidimensionale, proiectul B509/2026 suprimă o categorie de beneficiari înainte de a se putea verifica dacă reforma din 2025 și-a atins scopul.
Efectele asupra cererilor pendinte
Proiectul B509/2026 nu conține nicio dispoziție referitoare la cererile deja înregistrate la Autoritatea Națională pentru Cetățenie și nesoluționate la data intrării sale în vigoare. Omisiunea este cu atât mai gravă cu cât expunerea de motive invocă existența a peste 150.000 de dosare aflate în așteptare în anul 2025.
Se nasc astfel mai multe întrebări la care textul nu oferă răspuns:
- cererile depuse de descendenți înaintea intrării în vigoare vor fi soluționate potrivit legii existente la data depunerii?
- vor fi respinse pentru pierderea ulterioară a temeiului legal?
- se va distinge între dosarele deja verificate și cele aflate la începutul procedurii?
- ce se întâmplă cu cererile în care solicitantul a suportat cheltuieli pentru obținerea, traducerea, apostilarea și depunerea documentelor?
- ce regim se aplică cererilor admise de Comisie, dar pentru care nu a fost încă emis ordinul președintelui Autorității?
- ce se întâmplă cu membrii aceleiași familii ale căror cereri se află în etape procedurale diferite?
Articolul 24 din Legea nr. 24/2000 prevede expres că orice proiect de lege trebuie să cuprindă soluții pentru situațiile tranzitorii atunci când noua reglementare afectează raporturi sau situații juridice născute sub legea veche, dar care nu și-au produs integral efectele. Proiectul B509/2026 nu respectă această cerință.
Lipsa normelor tranzitorii creează riscul aplicării imediate a noii condiții negative – inexistența calității de descendent eligibil – unor cereri formulate valabil potrivit legii în vigoare la data depunerii. Problema nu trebuie redusă mecanic la existența sau inexistența unui „drept câștigat”. Ea privește efectele pe care legea nouă le produce asupra unei proceduri administrative deja inițiate și asupra unei situații juridice constituite potrivit legii vechi.
Argumentul fraudei nu justifică eliminarea descendenților
Expunerea de motive invocă o anchetă penală privind peste 900 de cereri suspecte și presupuse rețele de falsificare a înscrisurilor. Chiar presupunând exactitatea informației, existența unor documente falsificate justifică întărirea controlului autenticității, cooperarea dintre autorități și sancționarea persoanelor responsabile. Ea nu demonstrează că filiația autentică a celorlalți solicitanți trebuie lipsită de orice efect juridic.
Frauda privește mijlocul de probă, nu legitimitatea categoriei juridice. A elimina dreptul tuturor descendenților deoarece unele persoane au prezentat documente false echivalează cu suprimarea unei instituții juridice din cauza incapacității administrative de a verifica respectarea condițiilor sale.
După cum spuneam mai sus, Legea nr. 14/2025 a întărit deja mecanismele de verificare. Articolul 12 alin. (3) prevede că cetățenia poate fi acordată numai când există certitudinea îndeplinirii tuturor condițiilor, orice îndoială conducând la respingerea cererii. Legea a introdus verificări suplimentare, date biometrice și posibilitatea examinării autenticității actelor. Expunerea de motive nu explică de ce aceste instrumente sunt insuficiente.
Se poate constata, așadar, că inițiatorii n-au identificat corect nici instituția pe care o modifică, dar nici problema juridică pe care pretind că o soluționează.
Cetățenia română ca element al identității constituționale românești
Cetățenia română nu poate fi separată de procesul formării statului român modern. Unirea Principatelor din 1859, consolidarea instituțională ulterioară, dobândirea independenței și unirile din 1918 nu au reprezentat numai modificări teritoriale. Ele au creat și extins o comunitate politică definită juridic prin cetățenie. Astfel, Instituția Cetățeniei trebuie privită ca un element al identității constituționale românești.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut această succesiune istorică în cauza Tănase c. Moldovei. Marea Cameră a arătat că partea occidentală a Principatului Moldovei s-a unit cu Țara Românească în 1859, formând statul care, începând din 1861, a fost cunoscut sub numele de România, și că România și-a dobândit independența în 1877. Curtea a considerat necesară această prezentare pentru a explica raportul istoric dintre România, Basarabia și cetățenia persoanelor afectate ulterior de schimbările teritoriale.
Este important că art. 7 din Constituția din 1923 distingea între calitatea de român și naturalizarea străinului. Locuitorii teritoriilor unite nu erau priviți în bloc ca imigranți care solicitau individual accesul la un stat străin. Integrarea lor în comunitatea politică era consecința juridică a unirii și a extinderii ordinii constituționale asupra teritoriilor respective.
Această distincție este relevantă pentru proiectul B509/2026. Descendenții persoanelor care au pierdut cetățenia după anexarea Basarabiei nu se află, din punct de vedere istoric, în aceeași situație cu descendenții unor persoane care nu au avut niciodată o legătură de cetățenie cu România. În primul caz, ruptura a intervenit după ce legătura juridică fusese constituită.
Unirea Basarabiei și dobândirea cetățeniei române
La 27 martie 1918, Sfatul Țării, organul reprezentativ al Basarabiei, a adoptat Actul Unirii cu România. Documentul proclama unirea Basarabiei cu România în temeiul dreptului istoric, al dreptului de neam și al principiului potrivit căruia popoarele își hotărăsc singure soarta.
Din punct de vedere juridic, unirea n-a produs numai integrarea unui teritoriu. Ea a determinat includerea populației Basarabiei în comunitatea politică a statului român. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a consemnat expres, la § 15 din hotărârea Tănase c. Moldovei, că, după unirea Basarabiei cu România, „populația Basarabiei a devenit cetățeană română”.
Această constatare este fundamentală. Persoanele afectate ulterior de anexarea sovietică nu aveau o simplă afinitate culturală cu România. Ele aveau o legătură juridică de cetățenie recunoscută de ordinea de drept română.
Constituția din 1923 a consolidat includerea Basarabiei în cadrul statului național unitar. Ea n-a creat singură, printr-un articol distinct, cetățenia fiecărui locuitor al Basarabiei, dar a oferit cadrul constituțional comun în care drepturile și statutul politic al populațiilor din teritoriile unite au fost integrate și unificate.
Parlamentul României a reafirmat această semnificație prin Declarația nr. 1 din 27 martie 2018. Documentul oficial reține că Sfatul Țării, constituit din reprezentanții populației române majoritare și ai minorităților etnice, a exprimat „dorința colectivă de unitate” prin adoptarea Actului Unirii. Declarația descrie revenirea Basarabiei la România ca înlăturare a nedreptății istorice produse în 1812 și amintește că unirea a fost recunoscută prin Tratatul de la Paris din 28 octombrie 1920.
Declarația parlamentară din 2018 nu constituie, prin ea însăși, un izvor de drept individual la cetățenie. Ea are însă o valoare interpretativă și instituțională incontestabilă: Parlamentul României a reafirmat oficial că integrarea Basarabiei în statul român și apartenența locuitorilor săi la comunitatea politică românească fac parte din identitatea constituțională a statului.
Pactul Ribbentrop-Molotov și ultimatumul sovietic
Ruptura produsă în 1940 nu poate fi calificată juridic drept o modificare obișnuită de domiciliu, emigrare voluntară sau renunțare individuală la cetățenie. Ea își are originea în Protocolul adițional secret al Pactului Ribbentrop-Molotov din 23 august 1939, prin care Germania nazistă și Uniunea Sovietică au delimitat sfere de interes în Europa de Est, Uniunea Sovietică manifestându-și interesul pentru Basarabia.
În iunie 1940, Uniunea Sovietică a adresat României note ultimative prin care a cerut evacuarea administrației și armatei române din Basarabia și nordul Bucovinei. La 28 iunie 1940, teritoriile au fost ocupate de Uniunea Sovietică.
Marea Cameră a CEDO a reținut că Uniunea Sovietică, care nu recunoscuse unirea Basarabiei cu România, a reanexat teritoriul în 1940 în urma Pactului Molotov-Ribbentrop. Curtea a subliniat apoi consecința directă asupra statutului persoanelor: locuitorii Basarabiei au pierdut cetățenia română și au devenit cetățeni sovietici.
Declarația de Independență a Republicii Moldova din 27 august 1991 califică Basarabia, nordul Bucovinei și ținutul Herța drept teritorii „ocupate prin forță la 28 iunie 1940, fără consultarea populației”. Documentul declară lipsite de temei juridic real actele sovietice prin care s-a încercat justificarea dezmembrării teritoriilor și integrarea lor în URSS.
La rândul său, Parlamentul României a condamnat Pactul Ribbentrop-Molotov ca fiind ab initio nul și neavenit, poziție reluată expres în Declarația nr. 1/2018.
Avem, prin urmare, o convergență remarcabilă între:
- constatarea CEDO;
- Declarația de Independență a Republicii Moldova;
- actele politice și juridice ale Parlamentului României;
- și reglementarea reparatorie adoptată prin Legea nr. 21/1991.
Toate plasează ruptura cetățeniei în contextul anexării și al lipsei voinței populației afectate.
Pierderea colectivă și involuntară a cetățeniei și caracterul intergenerațional al consecințelor
Pierderea cetățeniei în urma anexării din 1940 a avut trei caracteristici juridice esențiale.
- Caracterul colectiv,
- Caracterul involuntar
- Caracterul intergenerațional al consecințelor
Pierderea nu a fost rezultatul examinării conduitei individuale a fiecărui cetățean. Ea a afectat populația unui teritoriu ca efect al schimbării forțate a suveranității și al impunerii ordinii juridice sovietice.
Persoanele afectate n-au depus cereri de renunțare și nu și-au exprimat opțiunea liberă pentru încetarea legăturii juridice cu România. Declarația de Independență a Republicii Moldova subliniază expres absența consultării populației, iar art. 11 din Legea nr. 21/1991 utilizează formulele „din motive neimputabile lor” și „fără voia lor”.
Pierderea cetățeniei nu s-a epuizat în persoana celor care au deținut-o în 1940. Ea a împiedicat transmiterea cetățeniei prin filiație către copiii născuți ulterior și, pe măsura trecerii timpului, către generațiile următoare.
Acesta este punctul în care proiectul B509/2026 comite eroarea sa fundamentală. El acceptă primele două caracteristici – păstrează în art. 11 formulele „motive neimputabile” și „fără voia lor” – dar neagă a treia caracteristică: efectul intergenerațional al privării.
Or, cele trei elemente sunt juridic inseparabile. O pierdere colectivă a cetățeniei, produsă prin anexarea unui teritoriu, nu îl afectează numai pe titularul existent la data anexării. Ea modifică statutul juridic al familiei și împiedică transmiterea cetățeniei către persoanele care se nasc ulterior.
Descendentul nu afirmă că ar fi fost personal cetățean român în 1940. El afirmă că nu a putut deveni cetățean prin naștere deoarece ascendentul său a fost lipsit, fără voia sa, de statutul juridic pe care în mod normal l-ar fi transmis.
Imposibilitatea României de a asigura continuitatea statutului
După ocuparea Basarabiei, statul român nu a mai exercitat autoritate efectivă asupra teritoriului și nu a mai putut proteja statutul persoanelor rămase acolo. La sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, cea mai mare parte a Basarabiei a fost inclusă în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, iar restul în Republica Sovietică Socialistă Ucraineană.
CEDO, în cauza Tănase c. Moldovei, §§ 17-18, a reținut că locuitorii au pierdut cetățenia română și au devenit cetățeni sovietici, iar România însăși a devenit un stat-satelit al Uniunii Sovietice.
Din 1944 până în 1958, trupe sovietice au staționat pe teritoriul României, iar instaurarea regimului comunist a suprimat ordinea constituțională democratică. Constituțiile comuniste din 1948, 1952 și 1965 nu ofereau cadrul politic în care România să poată contesta efectiv consecințele anexării ori să instituie un mecanism autentic de reparație pentru persoanele afectate.
Această împrejurare este juridic relevantă. Lipsa continuității efective a cetățeniei nu poate fi imputată persoanelor din Basarabia și nici descendenților lor. Statul român nu a fost, timp de decenii, liber să își exercite voința constituțională și politica de cetățenie în raport cu teritoriile anexate.
Prin urmare, intervalul 1940-1989 nu poate fi folosit împotriva descendenților, pentru a susține că trecerea mai multor generații ar fi stins legătura. Aceeași perioadă în care li se reproșează că nu au menținut o „legătură efectivă” este perioada în care menținerea liberă, publică și juridic protejată a acelei legături a fost împiedicată de două regimuri totalitare.
Revenirea la ordinea constituțională democratică după 1989
Revoluția din decembrie 1989 a permis revenirea României la democrația constituțională și reconsiderarea consecințelor juridice ale regimurilor totalitare. Legea nr. 21/1991 a cetățeniei a fost adoptată anume în acest context.
Semnificația momentului este esențială. Legea cetățeniei a precedat Constituția din decembrie 1991, dar aparține aceluiași proces de reconstrucție democratică. Ea a fost adoptată într-o perioadă în care statul român își redefinea instituțiile, drepturile fundamentale și raportul cu propriii cetățeni și cu comunitățile românești din afara frontierelor.
Marea Cameră a CEDO a observat că, în 1991, Parlamentul României a adoptat o nouă lege a cetățeniei care permitea persoanelor ce își pierduseră cetățenia înainte de 1989 din motive neimputabile, precum și descendenților acestora, să dobândească din nou cetățenia română. Menționarea simultană a foștilor cetățeni și a descendenților confirmă că dimensiunea intergenerațională nu este o adăugire accidentală, produsă ulterior prin extinderi conjuncturale. Ea aparține concepției reparatorii adoptate odată cu revenirea la democrație.
Constituția din 1991 a consolidat această orientare. Pe de o parte, art. 5 a acordat protecție constituțională cetățeniei dobândite prin naștere. Pe de altă parte, art. 7 a instituit obligația statului de a întări legăturile cu românii din afara frontierelor. Aceste texte trebuie citite în contextul istoric al momentului constituant: România ieșea dintr-un regim care, timp de decenii, fusese incapabil să repare consecințele anexărilor și ale pierderilor nevoluntare de cetățenie.
Constituția României însăși încorporează memoria istorică
Constituția României nu este un text lipsit de memorie. Articolul 1 alin. (3) definește valorile supreme ale statului „în spiritul tradițiilor democratice ale poporului român și idealurilor Revoluției din decembrie 1989”. Astfel, însuși textul constituțional trimite expres la două repere istorice: tradiția democratică anterioară regimului totalitar și ruptura revoluționară din decembrie 1989.
Această formulare arată că identitatea constituțională a statului român nu este definită numai prin reguli instituționale abstracte. Ea include o evaluare normativă a trecutului: recuperarea tradiției democratice și respingerea ordinii totalitare.
Același lucru rezultă din art. 12 alin. (2), care stabilește ziua de 1 Decembrie drept Ziua Națională a României. Alegerea datei unirii Basarabiei și Transilvaniei cu România drept simbol constituțional al statului confirmă că procesul istoric al anului 1918 face parte din identitatea constituțională a României contemporane.
Articolele 4 și 7 din Constituția României completează această arhitectură. Primul consacră unitatea poporului român și solidaritatea cetățenilor, iar al doilea instituie obligația statului de a sprijini întărirea legăturilor cu românii din afara frontierelor. Existența românilor în afara frontierelor nu este tratată ca un fapt complet exterior statului, ci ca o realitate căreia Constituția îi atașează o obligație pozitivă.
Prin urmare, recurgerea la istorie în interpretarea regimului cetățeniei nu înseamnă introducerea în Constituție a unor considerente străine textului. Constituția însăși își definește valorile prin referire la tradiția democratică, Revoluția din 1989, unitatea poporului și legăturile cu românii din afara frontierelor.
Istoria ca element normativ al interpretării constituționale
Regimul art. 10 și 11 nu poate fi interpretat în afara formării statului român modern, a unirii Basarabiei cu România, a cetățeniei dobândite de locuitorii săi, a anexării sovietice și a imposibilității României comunizate de a remedia consecințele acestei rupturi.
Istoria nu este, în această materie, un ornament al expunerii de motive. Ea este faptul juridic generator al normei. Formulele „motive neimputabile” și „fără voia lor” nu au un conținut inteligibil dacă sunt desprinse de împrejurările istorice în care populații întregi au pierdut cetățenia fără consimțământ.
După 1989, România nu a creat pentru descendenți un privilegiu lipsit de fundament. A recunoscut că privarea colectivă de cetățenie a produs efecte care nu s-au oprit la generația direct afectată. Persoanele născute ulterior nu au pierdut ele însele cetățenia, dar nu au putut să o dobândească prin filiație tocmai pentru că ascendenții lor fuseseră lipsiți de ea.
Proiectul B509/2026 păstrează cauza juridică a reparației, dar elimină efectul ei necesar. Recunoaște injustiția originară, dar refuză să mai repare consecințele care persistă. În acest mod, nu redefinește numai politica de cetățenie, ci rupe continuitatea dintre memoria constituțională a statului român și soluția juridică prin care această memorie a fost transformată, după 1989, într-un remediu efectiv.
Fără evenimentele din 1940 nu ar fi existat categoria persoanelor care au deținut cetățenia română, care au pierdut-o fără voia lor, care nu au putut transmite cetățenia copiilor și ai căror descendenți au rămas, din această cauză, în afara comunității juridice românești.
Prin urmare, expresiile „motive neimputabile” și „fără voia lor” nu pot fi interpretate în abstract. Ele trimit la o realitate istorică precisă, transformată de lege într-un fapt juridic relevant.
Este adevărat că art. 11 se poate aplica și altor categorii de foști cetățeni, nu numai celor originari din Basarabia. Această împrejurare nu îi anulează fundamentul istoric principal și nici nu permite desprinderea normei de tipul de injustiție pe care a fost concepută să îl repare.
Legiuitorul este liber să redefinească întinderea reparației, dar trebuie să pornească de la natura faptului generator. Nu poate trata o pierdere colectivă, produsă prin anexare și fără voința titularilor, ca și cum ar fi fost o sumă de decizii individuale de emigrare.
Marea Cameră a CEDO a urmat exact această logică în cauza Tănase c. Moldovei. Înainte de a analiza restricția impusă titularilor dublei cetățenii, Curtea a stabilit succesiunea istorică relevantă: unirea Basarabiei cu România, dobândirea cetățeniei române de către populație, anexarea sovietică, pierderea cetățeniei române și adoptarea în 1991 a legii care permitea foștilor cetățeni și descendenților lor să dobândească cetățenia română. Istoria a fost necesară pentru calificarea juridică a situației, nu pentru ornamentarea hotărârii.
Memoria constituțională și obligațiile statului
Memoria constituțională nu reprezintă simpla conservare oficială a unor evenimente. Ea apare inclusiv când ordinea juridică actuală identifică o injustiție produsă în trecut și instituie mecanisme de reparație.
Legislația română de după 1989 oferă numeroase exemple. Prin Decretul-lege nr. 118/1990 și prin Legea nr. 221/2009 au fost recunoscute și reparate, în diferite forme, persecuțiile și condamnările politice ale regimului comunist. Legea nr. 221/2009 prevede înlăturarea de drept a efectelor condamnărilor politice și permite, în anumite condiții, recunoașterea interesului descendenților persoanei persecutate. Legislația privind restituirea proprietăților preluate abuziv a recunoscut, de asemenea, vocația moștenitorilor victimelor la măsuri reparatorii.
Aceste exemple nu sunt identice juridic cu redobândirea cetățeniei și nu pot fi transpuse mecanic. Ele demonstrează însă o opțiune constantă a dreptului român postcomunist: consecințele unei injustiții de stat nu sunt considerate stinse automat prin moartea victimei directe. Atunci când prejudiciul ori efectul juridic persistă, reparația poate dobândi o dimensiune intergenerațională.
Această logică se regăsește și în materia cetățeniei. Persoana născută după anexare nu a fost personal privată de cetățenia pe care nu a deținut-o. Ea a suportat însă un efect juridic derivat: imposibilitatea de a dobândi prin naștere cetățenia ascendentului său. Tocmai acest efect justifică includerea descendenților în mecanismul reparator.
Memoria constituțională nu obligă statul să acorde aceeași reparație, în aceeași formă și pe durată nelimitată. Îl obligă însă să nu transforme injustiția recunoscută într-un fapt juridic neutru și să nu-i impute victimei ori descendenților consecințele produse de regimul condamnat.
O pierdere forțată de cetățenie nu devine voluntară după o generație, două sau trei. Lipsa consimțământului nu este supusă prescripției istorice. Ceea ce se poate schimba este justificarea tipului de reparație oferit în prezent, nu calificarea juridică a pierderii inițiale.
În lipsa unei motivări contrare solide, modificările legislative trebuie interpretate astfel încât să păstreze finalitatea reparatorie, nu s-o anuleze implicit.
Caracterul intergenerațional al reparației rezultă din natura prejudiciului juridic. Pierderea cetățeniei unui părinte poate împiedica dobândirea cetățeniei de către copil; pierderea cetățeniei bunicului poate împiedica transmiterea acesteia către părinte și, ulterior, către nepot. Cauza istorică este unică, dar efectele se reproduc succesiv.
Prin urmare, afirmația expunerii de motive potrivit căreia includerea descendenților ar fi făcut ca mecanismul să „depășească” dimensiunea sa reparatorie este lipsită de argumentare. În realitate, anume includerea descendenților permite reparației să urmărească efectele reale ale pierderii colective. Eliminarea lor nu restabilește finalitatea reparatorie, ci o reduce la situația, biologic și temporal tot mai rară, a persoanelor care au deținut ele însele cetățenia înaintea evenimentelor istorice avute în vedere.
Pe măsura trecerii timpului, limitarea de către autorii proiectului de lege a mecanismului la foștii cetățeni nu conservă reparația, ci o stinge.
Dreptul comparat
A. Germania: restituirea constituțională a cetățeniei și includerea descendenților
Modelul german este probabil cel mai puternic exemplu european de constituționalizare expresă a restituirii cetățeniei. Articolul 116 alin. (2) din Legea fundamentală prevede că foștii cetățeni germani care, între 30 ianuarie 1933 și 8 mai 1945, au fost privați de cetățenie din motive politice, rasiale sau religioase, precum și descendenții lor, trebuie să fie repuși în cetățenie la cerere.
Descendentul nu trebuie să demonstreze că el însuși a suferit persecuția nazistă. Titlul său juridic derivă din injustiția comisă împotriva ascendentului și din efectul acelei injustiții asupra transmiterii cetățeniei.
În 2021, legislația germană a extins și sistematizat reparația prin introducerea secțiunii 15 în Legea cetățeniei. Aceasta acoperă nu numai persoanele cărora le-a fost retrasă formal cetățenia, ci și persoanele care, în legătură cu persecuția nazistă:
- au renunțat la cetățenie sau au pierdut-o;
- au fost excluse de la dobândirea cetățeniei prin căsătorie, legitimare ori naturalizare;
- nu au fost naturalizate deși îndeplineau condițiile legale;
- și-au pierdut reședința obișnuită în Germania în perioada persecuției.
Astfel, dreptul se extinde asupra descendenților acestor persoane.
Curtea Constituțională Federală a Germaniei a interpretat noțiunea de „descendenți” în lumina scopului reparator al art. 116 alin. (2). Într-o hotărâre din 2020, Curtea a respins o interpretare care perpetua vechile discriminări privind transmiterea cetățeniei prin mamă ori situația copiilor născuți în afara căsătoriei.
Semnificația jurisprudenței este majoră: instituția reparatorie trebuie interpretată astfel încât să înlăture consecințele injustiției, nu să le reproducă prin aplicarea rigidă a normelor istorice care au contribuit la producerea lor.
Modelul german infirmă direct ideea că numai victima personală poate beneficia de reparație. Constituția Germaniei plasează descendentul chiar în centrul mecanismului reparator.
B. Austria: reparația fără limită generațională expresă
Austria a introdus, prin § 58c din Legea cetățeniei, o procedură specială pentru persoanele persecutate de regimul nazist și pentru descendenții lor direcți. Reforma adoptată în 2019, aplicabilă din 2020 și extinsă în 2022, a fost prezentată oficial ca asumare a responsabilității istorice față de victimele național-socialismului și descendenții lor.
Beneficiarii includ persoanele care:
- au părăsit Austria din cauza persecuției naziste ori a temerii întemeiate de persecuție;
- au fost persecutate pentru sprijinirea Republicii democratice Austria;
- au fost deportate;
- au murit ca urmare a persecuției;
- nu au putut reveni sau intra în Austria din cauza pericolului persecutării.
Cetățenia poate fi dobândită și de descendenții direcți ai persoanei persecutate. Autoritățile austriece precizează expres că sunt eligibili copiii, nepoții, strănepoții și generațiile următoare în linie directă.
Procedura prezintă mai multe trăsături relevante:
- nu impune reședința în Austria;
- permite, din perspectiva dreptului austriac, păstrarea cetățeniei existente;
- solicitantul trebuie să dovedească filiația față de persoana persecutată;
- dobândirea are loc printr-o declarație specială, nu prin naturalizarea obișnuită;
- autoritățile austriece oferă sprijin pentru identificarea documentelor și a arhivelor relevante.
Modelul austriac oferă un răspuns direct argumentului privind dificultatea verificării filiației. Austria nu a dedus din complexitatea arhivelor că descendenții trebuie eliminați. A construit o procedură de documentare și cooperare instituțională.
Astfel, Austria nu prezumă că trecerea mai multor generații exclude orice legătură relevantă. Dimpotrivă, admite că responsabilitatea istorică poate fundamenta dobândirea cetățeniei de către strănepotul unei persoane persecutate.
C. Spania a utilizat legislația cetățeniei ca parte a politicii sale de recuperare a memoriei democratice.
Legea nr. 52/2007, cunoscută drept Legea memoriei istorice, a recunoscut un drept de opțiune în favoarea copiilor persoanelor originar spaniole și a nepoților celor care au pierdut cetățenia ori au fost obligați să renunțe la ea ca urmare a exilului.
Ulterior, Legea nr. 20/2022 privind memoria democratică a extins, prin dispoziția adițională a opta, categoriile beneficiarilor. Au putut opta pentru cetățenia spaniolă:
- persoanele născute în afara Spaniei din tată, mamă, bunic sau bunică originar spanioli, care pierduseră ori renunțaseră la cetățenie din cauza exilului politic, ideologic, religios ori legat de orientarea și identitatea sexuală;
- copiii născuți în străinătate ai femeilor spaniole care își pierduseră cetățenia prin căsătoria cu un străin înainte de intrarea în vigoare a Constituției din 1978;
- copiii majori ai persoanelor cărora li se recunoscuse cetățenia de origine în temeiul legislației reparatorii.
Modelul spaniol este relevant și pentru o altă distincție. Cetățenia atribuită era calificată drept cetățenie spaniolă „de origine”, dar dobândită ulterior și producând efecte de la data dobândirii, nu retroactiv. Această construcție confirmă că o reparație nu presupune neapărat ficțiunea că descendentul a fost dintotdeauna cetățean. Statul poate recunoaște cauza istorică și poate acorda pentru viitor un statut juridic reparator.
D. Letonia: continuitatea statului, ocupația și descendenții exilaților
Modelul leton este deosebit de apropiat conceptual de situația României, deoarece se întemeiază pe doctrina continuității statului în pofida ocupației sovietice.
Legea cetățeniei declară expres că are drept fundament Legea cetățeniei din 23 august 1919 și doctrina continuității statului leton. Printre scopurile sale se află garantarea continuității cetățeniei și oferirea posibilității exilaților letoni și descendenților lor de a se înregistra drept cetățeni.
Potrivit legii:
- persoana care era cetățean leton la 17 iunie 1940 și descendenții acesteia pot fi recunoscuți ori înregistrați în condițiile prevăzute de lege;
- persoanele care au părăsit Letonia între 17 iunie 1940 și 4 mai 1990 pentru a se salva de regimul de ocupație sovietic sau german, ori care au fost deportate, precum și descendenții lor, își păstrează dreptul de a se înregistra ca cetățeni;
Legea letonă definește „descendenții” drept rudele în linie descendentă directă și descrie cetățenia ca o legătură juridică durabilă dintre persoană și stat.
Aceste modele sunt importante din următoarele motive:
- ocuparea teritoriului nu este tratată ca un fapt care ar fi stins legitimitatea cetățeniei anterioare;
- plecarea forțată și deportarea nu sunt echivalate cu emigrarea voluntară;
- continuitatea statului produce consecințe asupra cetățeniei descendenților;
- memoria ocupației este integrată direct în structura normativă a legii.
Prin comparație, proiectul B509/2026 păstrează sintagma „motive neimputabile”, dar elimină persoanele asupra cărora s-au propagat efectele pierderii inițiale. Modelele europene relevante procedează invers: transformă continuitatea statului și experiența ocupației în temei pentru conservarea vocației descendenților.
Concluzie
Proiectul B509/2026 pornește de la o eroare fundamentală: confundă naturalizarea cu reparația. Descendenții foștilor cetățeni români nu solicită accesul privilegiat într-o comunitate politică străină. Ei invocă efectele juridice ale unei cetățenii pierdute colectiv, în urma unor modificări teritoriale impuse prin forță și fără manifestarea liberă a voinței persoanelor afectate. A-i trata ca pe urmașii unor emigranți voluntari înseamnă a falsifica atât natura instituției, cât și istoria care a determinat apariția ei.
Din această perspectivă, proiectul B509/2026 intră în contradicție cu identitatea constituțională și culturală a României. Statul român modern s-a construit pe ideea continuității unei națiuni care nu încetează să existe acolo unde se opresc frontierele politice. Cu atât mai mult, această continuitate nu poate fi ignorată atunci când frontierele nu au rezultat din voința liberă a populației, ci din ultimatum, ocupație și anexare. România nu poate afirma, prin Constituție și prin politica sa externă, unitatea de limbă, cultură și identitate a românilor din afara frontierelor, iar prin legea cetățeniei să declare că descendența lor nu mai are nicio relevanță juridică.
Eliminarea descendenților produce un efect simbolic și juridic grav: transformă consecințele anexării sovietice într-o realitate acceptată și perpetuată chiar de statul român. Ceea ce ocupația din 1940 a rupt prin forță – continuitatea cetățeniei române – Parlamentul României este chemat acum să consacre prin lege. În loc să limiteze efectele unei nedreptăți istorice, proiectul B509/2026 le desăvârșește.
Politic, această inițiativă demolează însăși ideea a două state românești. Această formulă nu poate fi redusă la discursuri aniversare, declarații solemne și evocări culturale. Dacă existența unei comunități de limbă, istorie și identitate nu produce nicio consecință juridică, atunci ideea celor două state românești devine o formulă lipsită de conținut. România nu poate proclama fraternitatea cu românii de peste Prut și, simultan, să îi trateze pe descendenții propriilor săi cetățeni, lipsiți de cetățenie fără voia lor, ca pe niște străini fără nicio legătură cu statul român.
Caracterul excesiv al măsurii devine evident prin faptul că proiectul B509/2026 nu elimină numai pe nepoți sau strănepoți. El îi exclude inclusiv pe copiii direcți ai foștilor cetățeni români. Între justificarea oficială și efectul juridic real există, așadar, o contradicție care nu poate fi explicată printr-o simplă eroare de redactare.
Nici „argumentele” privind frauda și suprasolicitarea administrației nu pot legitima această soluție. Frauda este individuală și trebuie cercetată individual. Actele false se verifică, cererile frauduloase se resping, funcționarii corupți se sancționează, iar cetățenia obținută fraudulos se retrage în condițiile legii. Existența unor dosare suspecte nu permite instituirea unei prezumții colective de fraudă împotriva tuturor descendenților. La fel, incapacitatea administrativă a statului nu poate deveni motiv pentru eliminarea beneficiarilor unei legi. Statul trebuie să își reformeze instituțiile, nu să suprime vocația juridică a persoanelor pe care nu reușește să le deservească.
Sub aparența protejării cetățeniei române, autorii proiectului de lege abandonează tocmai categoria pentru care mecanismul reparator a fost creat. El păstrează formal referirea la pierderea cetățeniei din motive neimputabile, dar elimină principala consecință juridică a caracterului colectiv și intergenerațional al acelei pierderi. Odată cu dispariția fizică a persoanelor direct afectate, instituția va rămâne fără beneficiari și va fi golită de conținut.
Adoptarea proiectului nu ar reprezenta, prin urmare, o simplă ajustare tehnică a Legii cetățeniei. Ar marca o ruptură juridică, istorică și morală a României față de românii din Republica Moldova și din celelalte teritorii desprinse prin forță. Bucureștiul trebuie să aleagă între continuitatea propriei sale doctrine istorice și validarea juridică a consecințelor ocupației sovietice. Ambele direcții nu pot fi urmate în același timp.
Un P.S. necesar
P.S. Acest proiect de lege trebuie să fie și un semnal de alarmă pentru clasa politică de la Chișinău. Relația cu România nu trebuie construită în funcție de simpatii, alianțe sau parteneriate interpartinice și nici subordonată confruntărilor politice de la București. Republica Moldova are nevoie de o relație frățească și durabilă cu România, nu de relații privilegiate cu un partid sau altul, indiferent dacă acesta se numește PSD, PNL, USR, AUR ori altfel.
Poate răspunde cineva de la Chișinău ce se va întâmpla dacă, la un moment dat, AUR va câștiga alegerile din România ori liderul acestui partid va ajunge prim-ministru, în condițiile în care are interdicție de intrare în Republica Moldova? Cum vor mai funcționa atunci „relațiile speciale” dintre cele două state românești? Și, mai ales, își poate permite Chișinăul să transforme o relație strategică între două state într-un pariu pe rezultatul alegerilor dintr-unul dintre ele?
Partidele vin și pleacă, majoritățile se schimbă, iar liderii politici sunt inevitabil trecători. Comunitatea de limbă, istorie și identitate dintre cele două maluri ale Prutului nu poate însă depinde de ciclurile electorale. Basarabia nu trebuie să devină nici politica externă a unui partid din România, nici instrumentul politic intern al unui partid de la Chișinău. Ea este o responsabilitate istorică a ambelor state românești și o cauză națională care trebuie să rămână deasupra tuturor partidelor.
