„Ferește-te de greci chiar și atunci când îți aduc daruri”, spune vechiul avertisment al lui Laocoon. Troia n-a fost cucerită prin asalt. N-a căzut sub lovitura berbecilor și nici sub puterea armelor vrăjmașe. A căzut fiindcă a deschis singură porțile cetății unui dar care îi măgulea vanitatea și îi adormea prudența.
Așa se întâmplă adeseori și în viața popoarelor.
Rareori pierdem ceea ce avem mai scump prin forța dușmanului. Cel mai adesea pierdem prin lipsa noastră de judecată, prin graba noastră de a crede ceea ce ne place să auzim și prin incapacitatea noastră de a deosebi idealurile de provocări.
Astăzi, calul troian nu mai este din lemn, ci din hârtie parlamentară. Un grup de agenți ai FSB-ului, sub acoperire de parlamentari români, au înregistrat o inițiativă legislativă privind Unirea României cu Republica Moldova.
Am ajuns să o vedem și pe asta: predicatorii „lumii ruse”, apostolii Kremlinului și avocații de serviciu ai intereselor Moscovei s-au trezit peste noapte unioniști. Dacă n-ar fi atât de grav, ar fi de-a dreptul comic.
Proiectul a fost depus la Camera Deputaților pe 14 aprilie și a fost adoptat tacit pe 24 iunie. Explicația oficială venită de la București vorbește despre o neglijență apărută pe fondul crizei politice din România.
Când auzi asemenea explicații, primul gând este că cineva te ia pur și simplu de idiot.
Cum poate un Parlament cu 331 de deputați, proveniți din partide diferite, cu aparate administrative, comisii, consilieri, lideri de grup și secretariate întregi în spate, să manifeste o asemenea „neglijență”, încât să lase să treacă tacit o asemenea provocare politică?
Nimeni nu mă va convinge că, din 14 aprilie și până la sfârșitul lunii iunie, acest document a stat pe mesele Parlamentului fără ca nimeni să-l observe, fără ca nimănui să i se aprindă un beculeț și fără ca vreun funcționar, vreun consilier, vreun deputat sau vreun lider politic să remarce enormitatea care se pregătea.
Mai mult decât atât, românii din Republica Moldova au aflat despre această inițiativă din presă. Să ne oprim o clipă asupra acestei absurdități. Un ditamai Parlament, al unui stat membru al Uniunii Europene și al NATO, adoptă tacit o inițiativă legislativă care vizează reunificarea a două state, iar explicația oficială este că totul s-a întâmplat „tacit”, „din neglijență”, pe fondul unei crize politice interne. Vă imaginați cât de tâmpit sună astfel de explicații pentru orice cancelarie occidentală care urmărește regiunea?
Vorbim despre aceeași clasă politică românească care nu a ezitat să-și demită propriul Guvern în plină criză doar pentru a obține un acces mai bun la ciolan. Dar când este vorba despre o inițiativă care, cel puțin teoretic, ar putea influența destinul a milioane de români pentru generații înainte, ni se spune că s-a produs o asemenea „neglijență”.
În realitate, situația este infinit mai gravă decât pare, pentru că avem de ales între două variante. Prima: nu a existat nicio neglijență, iar cineva a urmărit exact efectul pe care îl vedem astăzi. A doua: Parlamentul României este atât de iresponsabil încât poate adopta tacit proiecte cu implicații istorice și geopolitice majore fără ca aproape nimeni să observe. Nu știu care dintre cele două variante este mai gravă.
Dar să trecem peste această farsă. Din păcate, lista cozilor de topor din mediul politic de pe malurile Dâmboviței nu este cu mult mai scurtă decât cea a cozilor de topor care populează politica de pe malurile Bâcului.
Grigore Vieru observa cu amărăciune că „doi mari vrăjmași are românul: mila pentru străini și ura pentru ai lui”. Poate că aici se ascunde și explicația pentru care, de-a lungul istoriei, una dintre cele mai profitabile afaceri ale unor români a fost vânzarea altor români.
Chestiunea Unirii celor două state românești a fost, din păcate, una dintre cele mai exploatate și mai batjocorite teme din politica ultimelor decenii.
Puține idealuri au fost atât de des târâte prin noroi de indivizi care nu credeau în nimic, dar erau dispuși să folosească orice pentru a-și prelungi cariera, a-și ascunde fărădelegile sau a-și cosmetiza imaginea publică.
De-a lungul anilor, tot soiul de marțafoi, aventurieri, hoți de drumul mare, devalizatori de bănci, traficanți de influență și vânzători de iluzii au descoperit, exact în momentul în care nu mai aveau nimic de vândut, o bruscă și suspectă pasiune pentru Unire.
După ce au epuizat toate minciunile și toate promisiunile, cădeau invariabil în „patima unionismului”, agitând tricolorul cu aceeași mână cu care, cu o zi înainte, goliseră bugete, distruseseră instituții sau negociaseră propriile interese.
Când dosarele băteau la ușă, deveneau unioniști. Când sondajele coborau, deveneau unioniști. Când electoratul începea să le vadă adevărata față, deveneau peste noapte cei mai înfocați apărători ai cauzei naționale.
Așa au reușit să compromită în ochii multor oameni una dintre cele mai legitime aspirații ale românilor de pe ambele maluri ale Prutului.
Nu dușmanii declarați ai ideii românești au produs cele mai mari prejudicii cauzei unioniste, ci impostorii care au purtat-o pe buze și au profanat-o prin propriul exemplu.
Și nu mă refer doar la Șoșoacă. De la asemenea mizerii umane nu am avut niciodată așteptări. Era de așteptat că va face exact ceea ce îi dictează FSB-ul.
Problema este alta.
După ani de șantaj energetic, după ani de presiuni economice și politice, Republica Moldova traversează probabil cel mai important proces de desprindere de influența Federației Ruse de la proclamarea independenței sale. Pentru prima dată după foarte mult timp, Basarabia încearcă să devină autorul propriei sale povești. Dependențele energetice se reduc. Integrarea europeană avansează. O nouă generație începe să privească viitorul prin alte lentile decât cele moștenite din epoca sovietică.
În ultimii treizeci de ani, Kremlinul a investit resurse uriașe în construirea unei anumite narațiuni despre Republica Moldova. În această poveste, Rusia apare ca protector, iar România ca amenințare. Nu contează că această poveste este falsă. Istoria demonstrează că oamenii nu se mobilizează întotdeauna în jurul adevărului, ci în jurul poveștilor pe care le cred.
Exact acum, cineva simte nevoia să reaprindă fitilul și să reactiveze aceleași reflexe și spaime. Să scoată din dulap aceiași monștri propagandistici pe care Kremlinul îi folosește de decenii.
La începutul anilor ’90, când trupele sovietice încă nu erau retrase din Basarabia, când generalii sovietici controlau încă depozitele de armament și Moscova nu renunțase nici măcar pentru o clipă la ambiția de a păstra Basarabia în sfera sa de influență, iar populația fusese supusă timp de jumătate de secol unei campanii sistematice de mancurtizare, KGB-ul i-a scos în scenă pe „unioniștii de serviciu”, care strigau isteric „Unirea aici și acum”.
Era evident că singurul lor scop era de a oferi combustibil ideologic și suport moral celor care puneau bazele separatismului transnistrean și găgăuz. Au furnizat exact sperietoarea de care aveau nevoie cei ce doreau ruperea Republicii Moldova de spațiul românesc și menținerea ei în orbita Moscovei.
Iar ceea ce face situația de astăzi cu atât mai gravă este faptul că operațiunea nu vine de la Tiraspol. Nu vine de la Comrat. Nu vine nici măcar de la televiziunile de propagandă ale Kremlinului. De această dată, provocarea a fost plasată chiar în inima sistemului politic românesc: în Parlamentul României.
Scopul este transparent: să ofere din nou muniție dușmanilor României, creând un fundal perfect pentru acuzații de expansionism. Să hrănească narațiunea potrivit căreia Bucureștiul „iredentist” ar visa să anexeze o biată „Țară Mică cu Inimă Mare”.
Cei care, de treizeci de ani, întrețin mitul „pericolului românesc” au primit cadoul perfect.
Dodon deja a acuzat autoritățile de la București că ar fi admis inițierea procedurilor pentru „anexarea teritorială a Republicii Moldova”, iar Ion Ceban a subliniat că Republica Moldova este un stat independent și suveran și a condamnat orice tentativă de încălcare a valorilor consfințite în Constituție.
Nu cred că va trebui să așteptăm prea mult până când Lavrov, Zaharova și ceilalți politruci ai imperialismului rusesc vor începe să facă spume la gură denunțând „pericolul românesc” și pretinsele planuri iredentiste ale Bucureștiului împotriva „suveranității moldovenești”.
Dacă acesta nu este un cal troian, atunci cu greu mi-aș putea imagina unul mai bine construit.
În final, nu ar fi corect să trecem cu vederea și un alt detaliu.
În ultimul an am asistat la o adevărată paradă a asumării și vulgarizării mesajului unionist. Un fel de „Ice Bucket Challenge”, când toți imbecilii își turnau în cap câte o căldare de apă cu gheață, crezând că astfel ajută niște oameni bolnavi să se vindece.
De la vlădică până la opincă, toată lumea a descoperit brusc că Unirea este un subiect la mare căutare pe piața politică. Au apărut tot felul de „planuri B”, „alternative la integrarea europeană”, scurtături istorice și formule miraculoase care ar rezolva peste noapte toate problemele Basarabiei.
Din păcate, după această avalanșă de declarații nu a urmat nicio discuție serioasă. Nicio dezbatere matură. Nicio analiză lucidă despre ce vorbim și cum trebuie să înțelegem un eventual proiect reunificator al românilor de pe cele două maluri ale Prutului.
Nu am văzut un proiect coerent. Nu am văzut o reflecție serioasă asupra implicațiilor economice, sociale, constituționale și geopolitice ale unei eventuale reunificări. Nu am văzut o dezbatere despre modelul care ar putea funcționa. Despre termeni. Despre condiții. Despre etape. Despre costuri și beneficii.
Nu a urmat absolut nimic. Doar vorbe deșarte.
Acum, Putin și-a mutat nebunul pe tabla de șah și l-a pus să arunce piatra în apă.
Cercurile se lărgesc deja.
Sunt curios să văd cine vor fi cei zece „deștepți” care se vor repezi acum să o scoată și câți dintre ei vor înțelege că, orice mișcare ar face, joacă exact partida pe care altcineva a pregătit-o pentru ei.
