Victoria categorică a partidului „Contractul Civil”, condus de premierul Nikol Pașinian, în alegerile parlamentare din 7 iunie 2026 reprezintă mult mai mult decât succesul unui lider politic. Ea constituie unul dintre cele mai importante eșecuri geopolitice ale Federației Ruse în spațiul post-sovietic din ultimii ani și confirmă tendința de diminuare a influenței Moscovei în fostele republici sovietice.
Rezultatul alegerilor este cu atât mai semnificativ cu cât Armenia a fost, timp de aproape două secole, unul dintre cei mai loiali aliați ai Rusiei în Caucaz. După destrămarea Uniunii Sovietice, Erevanul a rămas integrat în principalele structuri geopolitice și de securitate controlate de Moscova, găzduind inclusiv o bază militară rusă (Baza nr. 102) și depinzând în mare măsură de Rusia pentru energie, comerț și securitate. Din această perspectivă, victoria lui Pașinian poate fi interpretată ca o respingere populară a modelului tradițional de dependență față de Rusia.
Semnificația politică a scrutinului este amplificată de faptul că alegătorii armeni au avut de ales între două proiecte geopolitice distincte. Pe de o parte, Nikol Pașinian a pledat pentru continuarea apropierii de Uniunea Europeană și Statele Unite, pentru normalizarea relațiilor cu Azerbaidjanul și Turcia și pentru reducerea dependenței strategice de Moscova. Pe de altă parte, principalul său adversar, miliardarul ruso-armean Samvel Karapetian, a promovat menținerea legăturilor privilegiate cu Rusia și a criticat orientarea occidentală a actualului guvern. Victoria netă a lui Pașinian arată că majoritatea electoratului armean a ales perspectiva reformelor și a integrării europene, nu întoarcerea sub tutela politică a Kremlinului.
Un element esențial al acestui proces îl constituie schimbarea profundă a percepției publice asupra Rusiei. Timp de decenii, Moscova s-a prezentat drept garantul securității Armeniei în conflictul cu Azerbaidjanul. Totuși, războiul din 2020 și mai ales pierderea definitivă a Nagorno-Karabahului în 2023 au produs o deziluzie majoră în societatea armeană. Mulți armeni au ajuns la concluzia că Rusia nu și-a respectat rolul de protector și că alianța tradițională nu le mai oferă garanții reale de securitate. În aceste condiții, promisiunea lui Pașinian de a construi o Armenie mai puțin dependentă de Moscova a devenit credibilă pentru o parte importantă a electoratului.
Alegerile au avut loc într-un context de presiuni evidente din partea Federației Ruse. Presa occidentală a relatat despre restricții comerciale impuse exporturilor armenești, amenințări privind livrările de energie, campanii de dezinformare și susținerea unor forțe politice favorabile Moscovei. Chiar și după anunțarea rezultatelor, oficialii ruși au contestat desfășurarea scrutinului și au invocat presupuse ingerințe occidentale. Aceste reacții demonstrează importanța strategică pe care Kremlinul o atribuie Armeniei și dificultatea cu care acceptă pierderea influenței în Caucazul de Sud.
Eșecul sancțiunilor economice
Un alt aspect important al scrutinului este eșecul presiunilor economice exercitate de Moscova. În lunile care au precedat alegerile, Rusia a impus restricții asupra unor produse armenești, inclusiv fructe, legume și alte mărfuri agricole destinate pieței ruse. Kremlinul a sperat probabil că dependența Armeniei de piața rusă va genera nemulțumiri sociale care să fie îndreptate împotriva guvernului lui Nikol Pașinian. Rezultatul a fost însă exact opus.
Pentru mulți alegători armeni, sancțiunile nu au fost percepute ca o pedeapsă aplicată guvernului, ci ca o formă de presiune exercitată asupra întregii societăți armene. În loc să slăbească sprijinul pentru orientarea pro-europeană, aceste măsuri au alimentat resentimentele față de Rusia și au întărit percepția că Moscova tratează Armenia nu ca pe un partener egal, ci ca pe un stat aflat în sfera sa de influență.
Experiența Armeniei amintește de cazul Republicii Moldova. Embargourile impuse de Rusia asupra vinurilor, fructelor și legumelor moldovenești au fost concepute ca instrumente de presiune politică. În loc să determine schimbarea orientării externe a Chișinăului, ele au contribuit la consolidarea sentimentelor pro-europene și la diversificarea piețelor de export. Alegerile din Armenia sugerează că Moscova continuă să repete o strategie care și-a demonstrat deja limitele în alte state post-sovietice.
Kremlinul și iluzia oligarhului salvator
La fel de semnificativ este și eșecul pariului politic făcut de Moscova asupra oligarhilor. Principalul adversar al lui Nikol Pașinian a fost Samvel Karapetian, un om de afaceri care și-a construit averea în Rusia și care reprezenta, într-o anumită măsură, modelul de succes promovat de sistemul politic rus.
Acest pariu reflectă o caracteristică mai profundă a modului în care Kremlinul privește societățile din fostul spațiu sovietic. Vladimir Putin și-a consolidat puterea într-un sistem în care serviciile de securitate și marile grupuri oligarhice au devenit piloni ai regimului. În mod firesc, Moscova tinde să creadă că influența economică și resursele financiare ale unor oameni de afaceri apropiați Rusiei pot fi transformate relativ ușor în capital politic.
Votul armenilor a demonstrat însă contrariul. Electoratul nu a fost convins că averea acumulată în Rusia constituie o recomandare pentru conducerea țării. Dimpotrivă, mulți alegători au perceput candidatura lui Karapetian ca pe o încercare de a readuce Armenia într-o relație de dependență față de Moscova.
Într-un sens mai larg, rezultatul alegerilor sugerează existența unei diferențe culturale și politice importante între Rusia și Armenia. În Rusia post-sovietică, figura oligarhului a devenit adesea asociată cu succesul și puterea. În Armenia, în schimb, alegătorii au demonstrat că nu sunt dispuși să transfere automat prestigiul economic în legitimitate politică. Victoria lui Pașinian arată că promisiunea reformelor și a suveranității naționale a avut o forță de atracție mai mare decât prestigiul financiar al unui miliardar apropiat de Rusia.
O ironie a istoriei
Există și o ironie istorică care merită să fie remarcată. În 2027, Rusia se pregătește să marcheze două secole de prezență militară rusă în Armenia. Potrivit istoriografiei militare ruse, această prezență a început la 1 octombrie 1827, când trupele țariste au ocupat fortăreața Erevan în timpul războiului ruso-persan. În tradiția militară rusă, acest moment este considerat actul fondator al Garnizoanei Erevan și al prezenței armatei ruse în Armenia.
După destrămarea Uniunii Sovietice, Rusia și-a menținut pozițiile militare în Armenia prin Baza Militară 102 de la Giumri și prin Grupul Trupelor Ruse din Transcaucazia. În 1997, militarii ruși au sărbătorit 170 de ani de existență a Garnizoanei Erevan. La sfârșitul anului 1998, Moscova a început consolidarea Bazei 102 prin dislocarea avioanelor de luptă MiG-29 și a sistemelor antiaeriene S-300V. La 15 aprilie 1999 a fost inaugurat oficial sistemul unificat ruso-armean de apărare antiaeriană, iar în cursul aceluiași an numărul avioanelor MiG-29 dislocate în Armenia a continuat să crească. Potrivit explicațiilor oficialilor militari ruși, aceste măsuri urmăreau consolidarea securității spațiului aerian al Armeniei și al Comunității Statelor Independente. Totuși, ele reprezentau și o demonstrație a importanței strategice pe care Moscova o acorda menținerii prezenței sale militare în Caucazul de Sud. Aceste evoluții le-am analizat încă la sfârșitul anilor 90 în lucrarea mea „Politica rusă a bazelor militare: Georgia și Moldova” (Civitas, Chișinău, 1999.
Cu atât mai simbolic este faptul că exact în ajunul aniversării a 200 de ani de prezență militară rusă în Armenia, electoratul armean a acordat o victorie clară unei forțe politice care promovează apropierea de Uniunea Europeană, normalizarea relațiilor cu vecinii și diminuarea dependenței strategice de Moscova. Dacă în 1827 Rusia intra în Erevan ca putere eliberatoare și protectoare, în 2026 o parte importantă a societății armene pare să considere că viitorul țării nu mai poate fi construit exclusiv sub umbrela rusă.
Din această perspectivă, rezultatul alegerilor parlamentare din 2026 nu reprezintă doar o schimbare de guvern sau de orientare diplomatică. El poate fi interpretat ca un moment de ruptură istorică, care pune sub semnul întrebării însăși moștenirea celor aproape două secole de dominație politică și militară rusă în Armenia.
Armenia și declinul influenței ruse în spațiul post-sovietic
Din punct de vedere geopolitic, scrutinul din Armenia transmite un mesaj important și altor state din spațiul post-sovietic. El arată că războiul din Ucraina și diminuarea capacității Rusiei de a proiecta putere în vecinătatea sa au creat oportunități pentru reorientări strategice. Dacă în trecut Moscova putea bloca sau sancționa rapid orice tentativă de apropiere de Occident, astăzi instrumentele sale de influență sunt mai limitate, iar costurile politice ale presiunilor sunt mai ridicate. Armenia se alătură astfel unui grup de state care încearcă să-și diversifice parteneriatele externe și să reducă dependența de Rusia.
În mod paradoxal, Armenia este probabil primul aliat tradițional al Rusiei care încearcă să se desprindă de Moscova nu după o ocupație sovietică impusă, ci după aproape două secole în care o mare parte a elitelor sale au privit Rusia drept principalul garant al existenței statului armean. Din acest punct de vedere, semnificația geopolitică a votului din 2026 este poate chiar mai mare decât în cazul altor state post-sovietice. Această schimbare demonstrează că influența geopolitică nu poate fi menținută exclusiv prin baze militare, sisteme de armament și acorduri de securitate atunci când încrederea politică și legitimitatea strategică se erodează.
Pentru Republica Moldova, rezultatul alegerilor armene are o relevanță aparte. Atât Chișinăul, cât și Erevanul sunt state mici, situate în vecinătatea unor conflicte înghețate și supuse de-a lungul timpului unor puternice presiuni rusești. Nu întâmplător, președinta Maia Sandu a salutat victoria lui Pașinian și a subliniat că Republica Moldova și Armenia împărtășesc un angajament comun pentru pace, stabilitate și apropiere de Europa. În ambele cazuri, opțiunea europeană este percepută nu doar ca un proiect economic sau instituțional, ci și ca o garanție a suveranității și independenței naționale.
În concluzie, alegerile parlamentare din Armenia din iunie 2026 reprezintă o nouă înfrângere strategică pentru Federația Rusă. După diminuarea influenței sale în Ucraina, contestarea pozițiilor sale în Republica Moldova și dificultățile întâmpinate în alte regiuni ale fostei URSS, Moscova asistă acum la consolidarea unui regim pro-european într-un stat considerat mult timp unul dintre cei mai fideli aliați ai săi. Votul armenilor nu înseamnă ruperea imediată a relațiilor cu Rusia, însă confirmă tendința istorică prin care tot mai multe state din spațiul post-sovietic caută să-și construiască viitorul în afara orbitei geopolitice a Kremlinului.
Acest scrutin poate fi considerat, fără exagerare, încă o palmă politică și simbolică dată proiectului rus de menținere a unei sfere exclusive de influență în fostul spațiu sovietic. Iar ironia istoriei face ca această palmă să fie primită chiar în pragul bicentenarului prezenței militare ruse în Armenia.
Armenia a demonstrat că bazele militare, sancțiunile economice și sprijinul acordat unor elite favorabile Moscovei pot prelungi influența unei puteri, dar nu pot înlocui încrederea unei societăți. Alegerile din iunie 2026 arată că, atunci când această încredere se pierde, chiar și două secole de prezență militară pot deveni insuficiente pentru a menține o țară în orbita geopolitică a Rusiei.
