Problema federalizării Republicii Moldova: o veche capcană rusească într-un nou context geopolitic

De la Memorandumul Kozak din 2003 la informațiile despre negocierile de la Abu Dhabi din noiembrie 2026 Mihai Gribincea În decembrie 2021, într-un articol intitulat „De ce se grăbește Moscova cu reglementarea transnistreană?”, publicat în Podul, atrăgeam atenția că interesul manifestat de Rusia pentru soluționarea conflictului transnistrean nu trebuie confundat cu dorința acesteia de a […]
17 noiembrie 2026

De la Memorandumul Kozak din 2003 la informațiile despre negocierile de la Abu Dhabi din noiembrie 2026

Mihai Gribincea

În decembrie 2021, într-un articol intitulat „De ce se grăbește Moscova cu reglementarea transnistreană?”, publicat în Podul, atrăgeam atenția că interesul manifestat de Rusia pentru soluționarea conflictului transnistrean nu trebuie confundat cu dorința acesteia de a contribui la reintegrarea Republicii Moldova. Dimpotrivă, Moscova urmărea o formulă de reglementare care să-i permită să-și extindă influența asupra întregului stat moldovean. Foloseam atunci expresia „transnistrizarea întregii Moldove”.

Cinci ani mai târziu, informațiile apărute în presa internațională sugerează că această strategie ar putea reveni pe agenda negocierilor privind securitatea europeană, într-o formulă adaptată realităților geopolitice create de războiul Rusiei împotriva Ucrainei.

La 12–13 noiembrie 2026, publicațiile Echo și BILD au relatat că, în cadrul unor contacte neoficiale privind încheierea războiului din Ucraina, ar fi fost avansat un pachet de revendicări rusești referitoare la viitoarea arhitectură europeană de securitate. Printre acestea s-ar număra federalizarea Republicii Moldova, prin includerea Transnistriei și Găgăuziei într-o nouă construcție constituțională, precum și recunoașterea posibilității organizării unor referendumuri privind independența celor două regiuni în eventualitatea aderării Republicii Moldova la Uniunea Europeană.

În schimb, Moscova ar fi dispusă să-și retragă trupele din Transnistria, în condițiile acceptării de către Republica Moldova a unui statut de nealiniere militară.

Precizez că informațiile provin din surse jurnalistice anonime și nu există, deocamdată, confirmarea că propunerile constituie poziția oficială a Kremlinului sau că au fost acceptate de participanții la negocieri. Nu excludem nici ipoteza unei operațiuni informaționale menite să testeze reacțiile Chișinăului și ale partenerilor occidentali.

Dar chiar și în această eventualitate, conținutul presupuselor propuneri merită examinat. Nu pentru că ar reprezenta o noutate absolută, ci tocmai pentru că reproduce o logică politică pe care Rusia a încercat să o impună Republicii Moldova în repetate rânduri.

Memorandumul Kozak: federalizarea ca instrument de control

În noiembrie 2003, Republica Moldova s-a aflat foarte aproape de acceptarea unui proiect de reorganizare constituțională elaborat sub coordonarea lui Dmitri Kozak, reprezentant al administrației prezidențiale ruse.

Memorandumul Kozak prevedea transformarea Republicii Moldova într-o federație asimetrică, în care Transnistria și Găgăuzia urmau să beneficieze de atribuții și mecanisme de reprezentare capabile să influențeze decisiv funcționarea instituțiilor centrale.

Problema nu consta în federalism ca formă de organizare constituțională. Există state federale democratice, stabile și prospere. Problema consta în arhitectura concretă a proiectului rusesc, care oferea unor entități aflate sub influența Moscovei posibilitatea de a bloca decizii fundamentale ale statului moldovean.

Sub aparența reintegrării teritoriale, Rusia urmărea să instituționalizeze instrumente de influență asupra politicii interne și externe a Republicii Moldova.

În plus, problema prezenței militare ruse era legată de noua formulă de reglementare. Moscova încerca astfel să transforme o situație militară contrară voinței statului-gazdă într-un element al viitoarei ordini constituționale.

Memorandumul Kozak nu a mai fost semnat. Eșecul său nu poate fi explicat însă exclusiv prin decizia de ultim moment a președintelui Vladimir Voronin. Un rol important l-au avut mobilizarea societății civile și a opoziției politice din Republica Moldova, care au organizat ample manifestații împotriva proiectului, precum și intervențiile diplomatice ale partenerilor occidentali. Statele Unite, Uniunea Europeană și reprezentanții OSCE au exprimat rezerve serioase față de formula de reglementare propusă de Moscova, contribuind la crearea condițiilor în care semnarea memorandumului a fost abandonată.

Această experiență istorică dobândește o semnificație aparte în contextul actual. Ar fi paradoxal și profund îngrijorător ca, după războiul declanșat de Rusia împotriva Ucrainei, partenerii occidentali să accepte, în numele unei noi arhitecturi de securitate europeană, o formulă de reglementare care ar reproduce mecanismele de influență și blocaj constituțional pe care le-au contestat în 2003. Ceea ce atunci era considerat incompatibil cu suveranitatea și funcționarea democratică a Republicii Moldova nu ar trebui să devină acceptabil astăzi doar pentru că face parte dintr-un eventual compromis geopolitic mai amplu.

Eșecul Memorandumului Kozak nu a însemnat însă abandonarea concepției care îl inspirase. Moscova a continuat să caute modalități de a transforma reglementarea conflictului transnistrean într-un instrument de influență asupra întregii Republici Moldova

De la Kozak 2003 la Kozak 2021

În articolul publicat la 30 decembrie 2021, arătam că Moscova manifesta din nou un interes neobișnuit pentru accelerarea reglementării transnistrene.

Potrivit informațiilor pe care le prezentam atunci, în timpul negocierilor moldo-ruse privind aprovizionarea cu gaze naturale, din octombrie 2021, Dmitri Kozak ar fi avansat un concept de reglementare care presupunea acordarea unui statut special Transnistriei, recunoașterea trupelor ruse drept garante ale acestuia și acceptarea funcționării aeroportului militar de la Tiraspol.

Conceptul nu a fost publicat oficial, iar informațiile proveneau din sursele invocate în articolul respectiv. Totuși, dacă erau exacte, ele indicau persistența aceleiași concepții: reglementarea conflictului nu trebuia să conducă la retragerea influenței rusești din Republica Moldova, ci la instituționalizarea acesteia.

Observam atunci și un alt aspect. Moscova încerca să promoveze o formulă de reglementare într-un context internațional mai larg, marcat de revendicările rusești privind așa-numitele garanții de securitate europene.

La 17 decembrie 2021, Rusia a prezentat Statelor Unite și NATO proiecte de acorduri prin care solicita limitarea extinderii Alianței și restrângerea prezenței militare occidentale în Europa de Est.

Legătura dintre cele două demersuri nu putea fi demonstrată ca parte a unui plan unic, dar logica lor geopolitică era asemănătoare: Moscova urmărea recunoașterea unor drepturi speciale asupra spațiului fostei Uniuni Sovietice.

Astăzi, informațiile despre negocierile de la Abu Dhabi sugerează posibilitatea revenirii acestei abordări, de această dată în contextul discuțiilor privind încheierea războiului din Ucraina.

Retragerea trupelor ruse de ocupație  nu poate fi moneda de schimb a federalizării

Într-un alt articol, publicat în Reunirea la 5 decembrie 2025, intitulat „Vicepremierul Valeriu Chiveri îi spune «NIET» Kajei Kallas”, susțineam necesitatea includerii problemei retragerii trupelor ruse din Transnistria în negocierile privind viitoarea arhitectură de securitate europeană.

Argumentul meu se întemeia inclusiv pe un principiu diplomatic consacrat încă în anii ’90.

La Summitul CSCE de la Budapesta, din 6 decembrie 1994, statele participante au salutat angajamentul Republicii Moldova și al Federației Ruse de a trata retragerea Armatei a XIV-a de pe teritoriul moldovean și căutarea unei soluții politice pentru regiunea transnistreană ca două procese paralele, care nu trebuie să se împiedice reciproc.

Această formulare nu era întâmplătoare. Ea reflecta o distincție fundamentală: prezența trupelor străine și organizarea constituțională a unui stat suveran nu pot fi tratate ca două prestații care se compensează reciproc.

Retragerea trupelor ruse reprezintă o problemă de respectare a suveranității Republicii Moldova și de securitate regională. Reglementarea politică a conflictului transnistrean privește modalitățile de reintegrare a regiunii în cadrul statului moldovean, cu respectarea independenței, suveranității și integrității sale teritoriale.

La Summitul OSCE de la Istanbul, din 18–19 noiembrie 1999, Federația Rusă și-a asumat angajamentul de a finaliza retragerea forțelor sale militare de pe teritoriul Republicii Moldova până la sfârșitul anului 2002. Documentele conexe summitului prevedeau, de asemenea, retragerea sau eliminarea, până la sfârșitul anului 2001, a echipamentelor militare rusești limitate prin Tratatul privind Forțele Armate Convenționale în Europa (CFE).

Aceste angajamente nu erau condiționate de acceptarea federalizării Republicii Moldova.

Prin urmare, dacă informațiile apărute în noiembrie 2026 sunt exacte, Moscova încearcă să transforme îndeplinirea unei obligații internaționale mai vechi într-o concesie pentru care Republica Moldova ar trebui să plătească un preț constituțional și geopolitic.

Aceasta ar însemna inversarea logicii stabilite la Budapesta.

Rusia nu poate pretinde avantaje politice suplimentare în schimbul retragerii unor trupe a căror staționare nu beneficiază de consimțământul autorităților constituționale ale Republicii Moldova.

De ce este noul scenariu chiar mai periculos decât Memorandumul Kozak?

În informațiile publicate de Echo și BILD apare un element care nu trebuie trecut cu vederea: presupusul drept al Transnistriei și Găgăuziei de a organiza referendumuri privind independența în eventualitatea aderării Republicii Moldova la Uniunea Europeană.

În cazul Memorandumului Kozak din 2003, mecanismele constituționale propuse ar fi permis exercitarea unei influențe disproporționate asupra deciziilor instituțiilor centrale.

În scenariul relatat acum, ar apărea un instrument suplimentar: amenințarea cu secesiunea în cazul exercitării unei opțiuni geopolitice fundamentale.

Cu alte cuvinte, Republica Moldova ar putea fi pusă în situația de a alege între integrarea europeană și păstrarea integrității sale teritoriale.

Aceasta nu ar reprezenta o soluție de reglementare a conflictului transnistrean, ci instituționalizarea unui mecanism de șantaj geopolitic.

Există, desigur, o diferență juridică și politică importantă între Transnistria și Găgăuzia. Prima se află în afara controlului efectiv al autorităților constituționale, în timp ce Găgăuzia este o unitate teritorială autonomă care funcționează în cadrul Republicii Moldova.

În plus, legislația privind statutul special al Găgăuziei conține deja prevederi referitoare la autodeterminarea externă în eventualitatea schimbării statutului Republicii Moldova ca stat independent. Această particularitate nu trebuie confundată însă cu recunoașterea unui drept de secesiune declanșat automat de aderarea la Uniunea Europeană. Aderarea la UE nu echivalează cu dispariția independenței statului. Tocmai de aceea, presupusa propunere rusească ar introduce un element nou și deosebit de periculos.

Republica Moldova nu trebuie să devină obiectul negocierilor altora

Mai există o deosebire importantă între situația din 2003 și cea din prezent.

În 2003, Memorandumul Kozak era negociat direct cu autoritățile Republicii Moldova. Proiectul urmărea obținerea consimțământului Chișinăului pentru o nouă organizare constituțională.

În 2026, dacă relatările de presă se confirmă, viitorul Republicii Moldova ar putea fi introdus într-un pachet de negocieri mult mai amplu, privind războiul din Ucraina și arhitectura de securitate europeană.

Riscul nu mai constă doar în acceptarea de către autoritățile moldovenești a unei formule constituționale defavorabile, ci și în posibilitatea ca aceasta să fie discutată de alte state, fără participarea Republicii Moldova.

Nu este vorba despre o ipoteză lipsită de antecedente istorice. Marile puteri au încercat în repetate rânduri să reglementeze problemele de securitate europeană prin acorduri care afectau interesele statelor mai mici.

Tocmai de aceea, principiul potrivit căruia nimeni nu poate decide viitorul unui stat fără participarea și consimțământul acestuia trebuie apărat cu consecvență.

Republica Moldova nu trebuie să respingă internaționalizarea problemei retragerii trupelor ruse. Dimpotrivă, ar trebui să urmărească includerea acestui subiect în orice discuție serioasă despre securitatea regională și despre garanțiile necesare unei păci durabile în Ucraina.

Dar trebuie să respingă categoric orice încercare de a transforma retragerea trupelor ruse într-un schimb politic pentru federalizare, drepturi de veto constituțional sau mecanisme de secesiune.

Cele două poziții nu sunt contradictorii. Ele decurg din aceeași logică a suveranității.

O lecție care nu trebuie uitată

În noiembrie 2003, Memorandumul Kozak nu a mai fost semnat. Eșecul său s-a datorat, în bună măsură, mobilizării societății civile și a opoziției politice din Republica Moldova, precum și sprijinului acordat de partenerii occidentali, care au exprimat rezerve serioase față de proiectul rusesc. Presiunile interne și demersurile diplomatice occidentale au contribuit la crearea condițiilor în care președintele Vladimir Voronin a renunțat, în ultimul moment, la semnarea memorandumului.

Eșecul proiectului nu a însemnat însă abandonarea concepției care îl inspirase. În anii următori, Rusia a continuat să caute formule prin care reglementarea transnistreană să-i asigure influența asupra întregii Republici Moldova.

Astăzi, după aproape patru ani și nouă luni de război ruso-ucrainean la scară largă, Moscova ar putea încerca să readucă aceeași problemă într-un context diplomatic diferit.

Nu știm încă dacă informațiile despre presupusele revendicări rusești reprezintă un proiect aprobat de Kremlin, o variantă exploratorie a unor intermediari sau o operațiune de influență informațională. Dar știm că federalizarea Republicii Moldova, concepută ca instrument de control geopolitic, are precedente concrete în politica rusă.

În acest context, ar fi paradoxal și profund îngrijorător ca, după războiul declanșat de Rusia împotriva Ucrainei, partenerii occidentali să accepte, în numele păcii și al unei noi arhitecturi de securitate europene, o formulă de reglementare care ar reproduce mecanismele de influență și blocaj constituțional pe care le-au contestat în 2003. Ceea ce atunci era considerat incompatibil cu suveranitatea și funcționarea democratică a Republicii Moldova nu ar trebui să devină acceptabil astăzi doar pentru că ar face parte dintr-un compromis geopolitic mai amplu.

Retragerea trupelor ruse și reglementarea politică a conflictului transnistrean sunt două procese distincte, a căror separare a fost consacrată diplomatic încă în 1994. Aceasta ar trebui să rămână și astăzi poziția de principiu a Chișinăului, susținută consecvent de partenerii săi occidentali.

Republica Moldova are dreptul să ceară retragerea trupelor ruse fără să plătească pentru aceasta cu propria suveranitate. Iar pacea din Ucraina nu poate deveni pretextul pentru negocierea viitorului constituțional al Republicii Moldova de către alte state.

În 2003, mobilizarea societății moldovenești și sprijinul partenerilor occidentali au contribuit la împiedicarea semnării Memorandumului Kozak. Ar fi o gravă contradicție politică dacă, în 2026, aceiași parteneri ar accepta, în numele păcii și stabilității europene, o soluție care ar reproduce consecințele politice ale proiectului respins atunci.

O pace europeană durabilă nu poate fi construită prin sacrificarea independenței și libertății de opțiune a statelor mai mici. Dacă acesta va fi prețul noii arhitecturi de securitate, Europa nu va obține stabilitate, ci va pregăti premisele unor noi conflicte.

Referințe

  1. Mihai Gribincea, „De ce se grăbește Moscova cu reglementarea transnistreană? «Festina lente», Mr. Kozak!”, Podul, 30 decembrie 2021. https://podul.ro/articol/16447/de-ce-se-grbete-moscova-cu-reglementarea-transnistrean-festina-lente-mr-kozak
  2. Mihai Gribincea, „Vicepremierul Valeriu Chiveri îi spune «NIET» Kajei Kallas”, Reunirea, 5 decembrie 2025.
  3. Nicolae Negru, „Lupan, Gribincea, Socor, după douăzeci de ani”, Ziarul Național, 11 decembrie 2023. https://www.ziarulnational.md/nicolae-negru-lupan-gribincea-socor-dupa-douazeci-de-ani/
  4. CSCE, Budapest Document 1994: Towards a Genuine Partnership in a New Era, Budapesta, 6 decembrie 1994, secțiunea „Moldova”. https://hrlibrary.umn.edu/osce/new/BUDAPEST.htm
  5. Mihaela Conovali, „Presa: Federalizarea Moldovei, referendumuri în Transnistria și Găgăuzia – condițiile Rusiei în negocierile privind Ucraina”, NewsMaker, 13 noiembrie 2026. https://newsmaker.md/ro/presa-federalizarea-moldovei-referendumuri-%C3%AEn-transnistria-%C8%99i-g%C4%83g%C4%83uzia-condi%C8%9Biile-rusiei-%C3%AEn-negocierile-privind-ucraina
  6. „Russia demands entire Donetsk region, Moldova federalization, Finland’s NATO exit at talks – media”, Interfax-Ucraina, 13 noiembrie 2026. https://en.interfax.com.ua/news/general/1236014.html
Distribuie articolul

Citește și