Istoria are obiceiul de a-și bate joc de ambițiile celor care cred că o pot controla. Vladimir Putin, omul care și-a consacrat întreaga existență politică ideii restaurării imperiului rus, va intra probabil în istorie ca liderul sub conducerea căruia influența rusă în fostul spațiu sovietic s-a prăbușit definitiv.
Duminică, Kremlinul a mai încasat o înfrângere usturătoare. De această dată în Armenia.
La fel cum a procedat anterior în Ucraina, Republica Moldova sau Georgia, Moscova a încercat să influențeze și politica armeană prin intermediul unui personaj croit după tiparul deja cunoscut al clientelei sale politice. De această dată, pariul Kremlinului s-a numit Samvel Karapetian, un miliardar ruso-armean adus de la Moscova la Erevan pentru a juca rolul omului providențial. Un fel de Viktor Ianukovici în variantă caucaziană: cu bani, conexiuni și suficientă influență pentru a deveni instrumentul prin care Rusia să readucă Armenia în poziția de vasal ascultător.
Armenia reprezintă cel mai recent capitol al unei serii de eșecuri care începe în Moldova anului 1992, continuă în Georgia anului 2008 și explodează în Ucraina după 2014. Închis în propriul univers mental, Putin nu înțelege că secolul XXI nu mai poate fi administrat cu reflexele unui ofițer KGB format în logica Războiului Rece.
De unde vine această incapacitate de a înțelege lumea din jur? Dintr-o premisă falsă, dar adânc înrădăcinată în mentalul imperial rus: convingerea că popoarele fostului imperiu nu sunt națiuni cu voință proprie, ci simple accidente ale istoriei care trebuie readuse, mai devreme sau mai târziu, în țarcul imperial.
Vladimir Putin, la fel ca majoritatea imperialiștilor ruși înaintea lui, privește cu un dispreț aproape organic popoarele fostului imperiu. Am urmărit comentariile în mass-media rusească legate de alegerile din Armenia. Limbajul imperial rus spune adesea mai multe decât toate tratatele de geopolitică la un loc: „Хачики никуда не денутся от России, иначе сами будут жрать свой урюк” – „Armenașii ăștia n-au unde să se ducă fără Rusia, altfel vor ajunge să-și crape singuri caisele uscate”.
Această atitudine de superioritate colonială nu se manifestă doar în documentele strategice ale Kremlinului sau în discursurile lui Putin. Ea poate fi observată cel mai bine în limbajul cotidian al imperialismului rus. Iar limbajul spune adesea mai mult decât toate tratatele de geopolitică la un loc.
Vocabularul șovinismului rusesc este impresionant prin bogăția insultelor: «мамбеты», «узкоглазые», «гастарбайтеры», «черножопые», «азерботы», «хохлы», «бульбаши», «чухонцы», «тупые молдоване», «лабусы», «жиды», «хачики», «чукчи».
În universul mental al Kremlinului, țările noastre sunt «недогосударства» – state eșuate prin definiție, iar popoarele noastre «искусственные нации» – națiuni artificiale, fără drept real la istorie, identitate sau suveranitate. Singura lor menire ar fi să spele WC-urile prin Moscova și să măture străzile marilor orașe rusești. Când refuză, devin imediat «чурки», «хохлы», «хачики» sau alte etichete din arsenalul șovinismului imperial rus.
Exact aceleași reacții rasiste și xenofobe le-am auzit ani la rând despre Republica Moldova, Ucraina, Georgia și statele Asiei Centrale. Pentru mentalitatea imperială rusă nu există națiuni cu drepturi egale. Există doar popoare care trebuie să știe cine este stăpânul.
De aici izvorăște și comportamentul agresiv și grotesc al diplomației ruse în fostul spațiu sovietic. De aici vine comportamentul porcesc – sper să mă ierte porcii pentru această comparație nedreaptă – al ambasadorului rus la București și al impostorului pseudo-ambasador de la Chișinău. Ei nu sunt expresia diplomației, ci a unei mentalități imperiale care încă refuză să accepte că imperiul a murit.
Putinismul nu este altceva decât o versiune modernizată a reflexelor politice ale Hoardei de Aur, ambalată în discurs imperial și nostalgie sovietică. Din această perspectivă devine perfect explicabil de ce Moscova îi urăște cu o sinceritate aproape patologică pe Maia Sandu, Volodimir Zelenski și, mai nou, pe Nikol Pașinian. Putin știe foarte bine că niciunul dintre ei nu este anti-rus. Adevărata lor vină este alta: au îndrăznit să se comporte ca lideri ai unor state suverane și nu ca administratorii unor gubernii rusești.
Cu un Dodon, un Lukașenko sau un Ianukovici, Kremlinul știe cum să vorbească. Îi poți umili public, îi poți trata ca pe niște servitori. Îți poți șterge picioarele, iar ei vor continua să zâmbească cu coada ridicată, și să dea aprobator din cap. Unora ca Maia Sandu, Zelenski sau Pașinian nu le poți spune, pe un ton de stăpân iritat: „Спросите у Додона” (întrebați-l pe Dodon). Tocmai de aceea Kremlinul îi detestă.
Această atitudine disprețuitoare îl împinge pe Putin să mizeze invariabil pe cele mai toxice personaje din spațiul pe care încearcă să-l controleze. În Ucraina a mizat pe fostul pușcăriaș Viktor Ianukovici. Kremlinul credea sincer că un interlop analfabet va putea ține captivă o țară de peste 40 de milioane de oameni, în mare parte educați, conectați la lumea occidentală și dornici de o viață fundamental diferită de cea oferită de putinism.
Putin nici astăzi nu pare să fi înțeles ce a fost Maidanul. Pentru el, Maidanul rămâne opera Victoriei Nuland și a biscuiților împărțiți demonstranților. În universul mental al Kremlinului, oamenii nu ies în stradă pentru libertate, demnitate sau împotriva corupției. Ei ies doar atunci când sunt împinși de cineva din umbră.
În realitate, pentru ucraineni, Maidanul a fost cu totul altceva. A fost revolta unei societăți sănătoase împotriva unei clici cleptocratice care transformase statul într-o organizație criminală. Simbolul acelui regim nu au fost biscuiții Victoriei Nuland, ci opulența obscenă a reședinței lui Ianukovici de la Mejyhiria, cu celebrul său „baton de pâine de aur”.
Doar un om rupt total de realitate poate crede că ucrainenii au ieșit în stradă pentru că le-a cerut-o Washingtonul sau Bruxellesul. Oamenii s-au ridicat și l-au dat jos pe Ianukovici pentru că refuzau să trăiască într-o țară confiscată de o clică de bandiți care decisese să vândă independența Ucrainei la Moscova în schimbul privilegiilor și al accesului la jaf.
Aceeași malformație de gândire a generat și invazia pe scară largă a Ucrainei. Rusia nu a invadat Ucraina pentru a distruge niște „naziști” inexistenți. Rusia a invadat Ucraina pentru a distruge un model civilizațional incompatibil cu „lumea rusă”, adică cu putinismul.
Pentru Kremlin, existența unor state democratice în fostul spațiu sovietic – imperfecte, vulnerabile și adesea haotice, dar funcționale – reprezenta o amenințare mai mare decât orice armată occidentală. Nu pentru că ar fi avut ambiția de a adera la NATO, ci pentru că ofereau un exemplu periculos: dovada că un popor ieșit din aceeași matrice sovietică poate alege libertatea în locul putinismului.
În 2005, când Republica Moldova a îndrăznit să privească spre Europa, Kremlinul a răspuns cu embargouri asupra vinurilor, fructelor și produselor agricole. Când ucrainenii au decis să semneze Acordul de Asociere cu Uniunea Europeană, Putin a anexat Crimeea. Astăzi, când armenii vorbesc despre reforme, instituții funcționale și apropiere de Europa, Moscova reacționează exact în același registru.
Pentru Kremlin, alegerea europeană a vecinilor săi nu este o opțiune legitimă a unor state suverane, ci o formă de nesupunere care trebuie pedepsită. De aceea, indiferent că vorbim despre Republica Moldova, Georgia, Ucraina sau Armenia, scenariul rămâne neschimbat. Se schimbă doar decorul și actorii.
Mai întâi vin amenințările. Apoi șantajul economic. După aceea propaganda, destabilizarea și războiul hibrid. Iar atunci când toate acestea eșuează, intră în scenă armata.
Atacurile împotriva Armeniei, la fel ca și narativele propagandistice utilizate de Kremlin, sunt aproape identice cu cele aplicate anterior Republicii Moldova, Georgiei sau Ucrainei. Moscova a mizat și aici pe aceeași categorie de personaje: politicieni de buzunar crescuți în laboratoarele influenței ruse, indiferent dacă se numesc Dodon, Ianukovici, Karapetian sau Tkaciuk.
Sute de milioane de dolari au fost investite în partide, televiziuni, propagandă și operațiuni de influență. Embargouri peste embargouri, șantaj economic, diversiuni de tot felul și propagandă imperială administrată în doze industriale.
Rezultatul a fost însă de fiecare dată exact opus celui urmărit. Cu cât Kremlinul a încercat să țină mai strâns aceste societăți în brațe, cu atât le-a împins mai departe de sine. Republica Moldova este astăzi mai aproape de Uniunea Europeană decât în orice alt moment al existenței sale. Ucraina a rupt definitiv iluzia unei reconcilieri cu proiectul imperial rus. Iar Armenia începe să înțeleagă ceea ce Chișinăul și Kievul au înțeles deja: Rusia nu oferă dezvoltare, prosperitate și nici securitate. Singurul lucru pe care îl exportă cu adevărat sunt dependența, corupția, sărăcia și mizeria.
În 2014, la summitul CSI de la Minsk, fostul președinte Nicolae Timofti i-a reproșat lui Vladimir Putin embargourile impuse Republicii Moldova. Domnul președinte i-a explicat că integrarea europeană nu este îndreptată împotriva Rusiei și că Republica Moldova dorește să facă parte din Europa, fără a renunța la ideea unor relații normale și civilizate cu Moscova.
După acel summit, domnul președinte Timofti mi-a povestit cum a reacționat Putin în privat. L-a privit rece, cu acea expresie de funcționar imperial care știe că are în față reprezentantul unei provincii răzvrătite, și i-a răspuns:
„А вы посчитайте, считать умеете?” (Păi calculați. Știți să numărați?).
În această frază scurtă este concentrată întreaga filozofie a șantajului rusesc. Nu era răspunsul unui partener, ci unui stăpân iritat că supușii au început să gândească pe cont propriu. Mesajul era simplu și brutal: libertatea costă. Vreți să ieșiți din sfera de influență a Moscovei? Veți plăti.
Armenii au primit exact același mesaj. Doar că cu două decenii mai târziu și într-un alt decor. Logica însă a rămas neschimbată. Pentru Kremlin, alegerea democratică a unui popor nu este un drept. Este o insubordonare care trebuie pedepsită.
Dacă tot a venit vorba de decor, mai există un detaliu esențial care trebuie reținut în cazul Armeniei. După ce laboratoarele ideologice ale Uniunii Sovietice au transformat Karabahul într-un măr otrăvit al Caucazului de sud, Armenia a rămas timp de trei decenii prizoniera acestei himere geopolitice.
Trei decenii în care armenii nu au reușit să construiască relații normale nici cu Azerbaidjanul, nici cu Turcia. Trei decenii în care conflictul a servit drept pretext perfect pentru ca Rusia să se erijeze simultan în arbitru, protector și beneficiar al unei crize pe care tot ea o administra.
Momentul decisiv s-a produs în 2023. Atunci când Azerbaidjanul a recâștigat controlul asupra Karabahului, armenii au descoperit, într-o singură săptămână, ceea ce propaganda rusă încercase să ascundă timp de trei decenii. Rusia, care se prezentase drept garant al securității Armeniei, nu a intervenit. Nu și-a apărat aliatul și nu și-a respectat propriile angajamente.
Pentru armeni, acesta a fost momentul adevărului. Într-o singură clipă s-a prăbușit una dintre cele mai importante mitologii geopolitice ale spațiului post-sovietic. Armenii au înțeles că Rusia este dispusă să folosească acest conflict doar pentru a-și conserva influența.
Nikol Pașinian a ales viitorul în locul resentimentelor istorice. A făcut pace cu Azerbaidjanul și se pregătește să deschidă calea normalizării relațiilor diplomatice cu Turcia. Dacă acest proces va continua, prezența militară rusă în Armenia va deveni tot mai greu de justificat. Iar Baza Militară 102 de la Gyumri, simbol al influenței ruse în Caucazul de Sud, încă de pe vremea războiului rece, ar putea deveni una dintre victimele acestei noi realități geopolitice.
Odată cu aceasta, rolul autoproclamat de „pacificator” al Rusiei în Caucazul de Sud se apropie de sfârșit. Iar aici se află adevărata înfrângere a lui Putin. Nu Armenia este cea care a pierdut Karabahul. Rusia este cea care a pierdut Armenia. Și, odată cu ea, o mare parte din influența pe care o mai exercita asupra întregului Caucaz de Sud.
Armenii au înțeles, în cele din urmă, un adevăr elementar: pentru a te putea dezvolta într-o lume normală trebuie să privești înainte, nu să rămâi ostatic zeci de ani într-o stare de convalescență geopolitică, în care dușmanul îți exploatează slăbiciunile și parazitează pe o criză creată și întreținută chiar de el.
Nikol Pașinian a făcut ceea ce niciun lider armean nu a îndrăznit să facă înaintea lui. A ales Armenia în locul fantomelor trecutului și al unor nostalgii geopolitice. A înțeles că niciun stat nu poate construi prosperitate, instituții funcționale și securitate pe termen lung dacă își transformă întreaga existență într-un cult al unei răni istorice. Iar aceasta este, probabil, „cea mai gravă crimă” pe care un lider din fostul spațiu sovietic o poate comite în ochii Kremlinului.
Lecția Armeniei este și lecția Republicii Moldova. Timp de trei decenii, Karabahul a fost pentru Armenia ceea ce Transnistria este pentru Republica Moldova: un conflict înghețat transformat de Moscova într-un instrument de control, șantaj și influență politică. O rană ținută deliberat deschisă, pentru că din puroiul ei se hrănește influența imperială și se justifică prezența așa-numiților „pacificatori” ruși.
Nu trebuie să le permitem rușilor să ne învrăjbească unii împotriva altora, să transforme diferențele firești dintre noi în linii de fractură politică și să ne țină captivi himerelor trecutului. Indiferent dacă vorbim româna, rusa, găgăuza sau bulgara, indiferent de opțiunile noastre politice, împărțim aceeași țară și același destin.
Nu avem alt obiectiv strategic decât construirea unui stat în care oamenii să trăiască în pace, siguranță și prosperitate. Pentru aceasta trebuie să privim înainte, nu spre resentimentele din care Moscova s-a hrănit întotdeauna.
Putin visa să rămână în istorie asemenea lui Ivan al III-lea, cel pe care istoriografia rusă îl glorifică drept „собиратель земель русских” – adunătorul pământurilor rusești. Realitatea va fi însă mult mai prozaică.
Da, istoria îl va reține ca pe un tiran cu mâinile îmbibate de sânge. Din această perspectivă, asemănarea cu Ivan al III-lea poate părea chiar potrivită. Numai că Putin nu are nicio șansă să rămână în istorie ca omul care a refăcut imperiul, ci ca ultimul țar care a pierdut tot.
Desigur, asta nu înseamnă că Putin nu mai este periculos. Dimpotrivă. Va continua să provoace suferință și distrugere. Va mai ucide încă multă lume. Va încerca să târască după el popoare întregi în prăpastie. Însă, nimic din toate acestea nu va schimba mersul istoriei.
Nu Armenia, Ucraina, Republica Moldova, Georgia sau UE sunt cele care se îndepărtează de Rusia.
După cum am mai spus, Rusia este cea care s-a îndepărtat de secolul XXI.
Și de aici i se va trage, într-o bună zi, dispariția definitivă ca imperiu.
!Alexandru Tănase, Cotidianul.md, 10 iunie 2026)
