Alexandru Tănase
În anul 897, rivalitățile politice de la Vatican au atins un nivel greu de imaginat, culminând cu decizia noului suveran pontif, Papa Ștefan al VI-lea, de a-și aduce predecesorul, decedat între timp, în fața justiției. Fără nicio reținere față de sacralitatea morții, acesta a ordonat exhumarea cadavrului Papei Formosus, declanșând un proces public care a șocat profund chiar și societatea medievală a epocii.
Cadavrul, aflat într-o stare avansată de descompunere, a fost scos din criptă, curățat sumar și îmbrăcat în veșmintele papale oficiale. A fost adus în sala de judecată și așezat pe un tron, fiind susținut, potrivit relatărilor vremii, pentru a nu se prăbuși în fața celor prezenți.
Pentru a păstra aparențele unei proceduri legale, mortului i-a fost desemnat chiar și un apărător din rândul clerului. Acesta a fost obligat să stea lângă cadavru pe toată durata procesului, însă nu a formulat nicio apărare, fiind paralizat de teama de a nu provoca mânia pontifului în exercițiu.
Deși acuzațiile formale invocau încălcări ale unor reguli canonice, miza reală a procesului a fost una eminamente politică: delegitimarea postumă a Papei Formosus și anularea întregii sale moșteniri instituționale. Prin declararea acestuia drept impostor, toate numirile și deciziile adoptate în timpul pontificatului său deveneau nule, creând astfel cadrul juridic necesar pentru eliminarea adversarilor politici susținuți de acesta.
Interogatoriul a fost condus direct de Papa Ștefan al VI-lea, într-un demers care, dincolo de aparența procedurală, a avut rolul de a consolida autoritatea noului lider. Deși capetele de acuzare erau formulate în termeni juridici, procesul în sine s-a transformat într-o farsă macabră, în care unui acuzat incapabil să răspundă i se cereau justificări, transformând actul de justiție într-o piesă de teatru grotescă și înfricoșătoare pentru toți cei prezenți.
Verdictul nu a lăsat loc de surprize. Formosus a fost declarat vinovat, pontificatul său a fost anulat retroactiv, iar toate decretele emise în timpul vieții sale au fost invalidate. Decizia nu viza doar persoana, ci întregul sistem de relații și decizii construit în jurul acesteia.
Execuția simbolică a sentinței a fost la fel de semnificativă ca verdictul în sine. Veșmintele papale i-au fost smulse de pe trup, iar trei degete de la mâna dreaptă – cele utilizate în ritualul binecuvântării – au fost amputate. Gestul nu avea doar o dimensiune punitivă, ci una profund politică: anularea retrospectivă a autorității spirituale și instituționale exercitate de Formosus.
După pronunțarea sentinței, tratamentul aplicat rămășițelor a depășit sfera sancțiunii simbolice și a intrat în logica unei eliminări totale. Trupul a fost târât pe străzile Romei și aruncat în apele Tibrului, fără nicio ceremonie, într-un gest care nu mai ținea de justiție, ci de voința de a-l umili post-mortem. Nu era vorba doar de umilirea unui adversar învins, ci de o tentativă deliberată să rescrie realitatea însăși, substituind trecutul cu o versiune convenabilă prezentului.
Mi-am amintit de acest episod analizând evoluția condamnărilor judiciare din Republica Moldova, începând cu perioada guvernării Voronin și până în prezent. Nu întâmplător am început de la Voronin. Pentru că anume în acea perioadă a fost depășit, pentru prima dată, un tabu nescris: utilizarea instituțiilor represive ale statului, ca instrument de luptă politică.
Vladimir Voronin a fost cel care a deschis această breșă, instituind practica dosarelor „la control” și a „vinerilor negre”, într-un mod sistematic, într-un moment în care exista o anumită reținere – fie ea și informală – față de asemenea derapaje. Din acel punct, competiția politică a început să fie dublată de o competiție paralelă – cea a dosarelor penale.
Săptămâna trecută, fostul lider al Partidului Democrat, Vladimir Plahotniuc, a fost condamnat la 19 ani de închisoare. Chiar dacă a fost întreținut, pentru câteva zile, un simulacru de suspans, deznodământul era cunoscut dinainte. În realitate, nimeni nu se aștepta la o altă soluție. Discuțiile au vizat, cel mult, durata pedepsei, nu și inevitabilitatea condamnării.
Nu am nici cea mai mică intenție de a analiza această decizie. Nu exclud ca ea să fie pe deplin legală. Mă voi limita mai mult la dimensiunea politică a cazului. Primul lucru care iese în evidență este felul în care condamnarea a fost reflectată și interpretată de presa afiliată actualei puteri.
Mesajele sincronizate, difuzate aproape ca un „ordin pe unitate” în presa proguvernamentală, au acreditat ideea că această condamnare ar demonstra succesul reformelor din justiție – dovada că statul a devenit, în sfârșit, capabil să sancționeze un oligarh care, nu demult, controla întreaga țară.
Auzind acest mesaj, am avut un puternic sentiment de déjà-vu. În 2017, după ce îmi încheiasem cariera publică, am fost invitat la o cină de către unul dintre cei mai importanți ambasadori acreditați în Republica Moldova. Invitația viza o discuție informală despre situația din justiție, ceea ce explică și componența, destul de pestriță, a participanților.
La întâlnire au participat mai multe persoane, inclusiv un demnitar aflat la acea vreme într-o funcție de vârf a puterii – radiind de fericire că în sfârșit a ajuns să joace în liga superioară a diplomației mondiale (așa credea el). Nu-i dau numele. Nu din eleganță, ci pentru că nu vreau să mă pomenesc mâine într-o polemică cu acest filfizon.
Când mi-a venit rândul să intervin, am afirmat foarte clar că reforma justiției în Republica Moldova a eșuat, în pofida celor două strategii succesive și a milioanelor investite de SUA și UE. Nu am apucat să-mi duc gândul până la capăt, fiind întrerupt, fără prea multă eleganță, de acest personaj, care a reluat, aproape ad litteram, aceiași termeni pe care propaganda proguvernamentală îi difuzează sincronizat, de câteva zile, pe toate canalele media:
„Faptul că justiția din Moldova a reușit să condamne liderul unui partid de guvernământ – cu referire la Filat – și unul dintre cei mai temuți oligarhi – cu referire la V. Platon – este un semn clar că justiția începe să funcționeze, indiferent de bani și preferințe politice”.
Îmi amintesc că singura replică pe care am reușit să o formulez a fost următoarea: i-am sugerat să nu confunde reglările de conturi și răzbunarea cu justiția. Între ele nu-i doar o diferență de nuanță, ci o prăpastie de ani-lumină – chiar și atunci când, la suprafață, par identice și chiar dacă unele acuzații de natură penală pot fi, în sine, pertinente. Justiția nu este doar o chestiune de legalitate formală – cu dosare judecate în ritm de maraton și cu verdicte previzibile, în care incertă rămâne doar durata pedepsei. Justiția este, în egală măsură, o chestiune de legitimitate morală. Iar atunci când această dimensiune lipsește, orice verdict – fie chiar și corect juridic – devine suspect în fața societății.
Bineînțeles că replica mea nu a rămas fără ecou. A fost transmisă „mai departe”, iar peste câteva zile m-am trezit cu o găleată de mizerii turnată în cap de unul dintre „bloggerii” de curte ai defunctului holding. Mesajul era cât se poate de limpede. Nu exclud faptul că, după publicarea acestui editorial, va urma o reacție similară. Adesea am senzația că oamenii care se ocupă azi de astfel de lucruri sunt aceiași, doar cu alt angajator.
Sentința lui V. Plahotniuc demonstrează că, în fond, nu ne-am îndepărtat prea mult de practicile anterioare. Un proces de tip maraton, cu sute de martori și un volum impresionant de materiale, încheiat, într-un interval surprinzător de scurt. Complete de judecată atent alese – în mediul avocaților, completele anticorupție au ajuns să fie numite, mai în glumă, mai în serios, „plutoane de execuție”.
La aceasta se adaugă un element de context deloc lipsit de semnificație: anunțul făcut de Comisia de vetting, chiar în ziua pronunțării sentinței, potrivit căruia procurorul de caz a promovat evaluarea. Nu a fost o simplă informare a societății, ci, mai degrabă, un mesaj transmis celorlalți procurori și judecători aflați în anticameră.
Nu-l cunosc pe acest procuror, dar, cu certitudine, momentul ales pentru un asemenea anunț nu i-a făcut un serviciu. Ar fi fost preferabil ca această comunicare să fie făcută ulterior, pentru a evita, măcar formal, asocierea, în percepția publică, dintre cele două evenimente.
În același registru se înscrie și avansarea surprinzătoare a judecătorilor care au pronunțat sentința, promovați ulterior, în bloc, la Curtea Supremă de Justiție. Practica nu este nouă și, de-a lungul anilor, au existat numeroase încercări de a o descuraja – în special în ceea ce privește numirea la instanța supremă a unor judecători din prima instanță, fără experiența necesară în examinarea cauzelor în apel.
Există, de altfel, și jurisprudență relevantă a Curții Europene a Drepturilor Omului împotriva Republicii Moldova, în care au fost semnalate astfel de promovări surprinzătoare de la Judecătoria Buiucani la Curtea Supremă de Justiție. Nu voi insista asupra acestui subiect. Prietenii știu de ce.
Pentru a înțelege pe deplin grotescul acestei povești despre „succesul justiției reformate”, tabloul trebuie completat cu câteva detalii esențiale: Procurorul general care a inițiat urmărirea penală în cazul Plahotniuc, Alexandr Stoianoglo, a fost, ulterior, arestat și înlăturat din funcție.
Procurorul-șef anticorupție, Veronica Dragalin, care a trimis cauza în judecată, a fost demisă și trimisă la mama acasă în SUA. Martorul-cheie, Veaceslav Platon – cel care a explicat mecanismele de devalizare a sistemului bancar în acest dosar – a fost, la rândul său, îndosariat și caută în prezent azil politic prin Europa.
Acesta este tabloul complet. Fără retușuri.
A susține, în aceste condiții, că justiția s-a reformat doar pentru că, asemenea Papei Ștefan al VI-lea, a reușit să condamne „un cadavru” înseamnă, cel puțin, a forța realitatea. Mai degrabă asistăm la perpetuarea unor practici vechi, reambalate într-un discurs nou. Diferența este că, de această dată, cei care le aplică sunt convinși că se află de partea bună a istoriei.
Din păcate, nimeni nu pare dispus să tragă concluziile necesare. Istoria are însă un mod straniu de a-și face dreptate – în tăcere, dar cu o precizie implacabilă. În 2009, când cei doi Vlazi împărțeau instituțiile statului „la doi și oleacă”, orice avertisment despre căderea lor ar fi fost întâmpinat cu un zâmbet disprețuitor. Primul Vlad ar fi râs, convins că puterea sa este de neclintit.
Iar după condamnarea acestuia, dacă cineva i-ar fi spus celui de-al doilea Vlad că, peste un deceniu, țara va fi condusă de Maia Sandu, iar el va ajunge, la rândul său, să fie condamnat – în urma unui proces-maraton -, reacția ar fi fost, fără îndoială, aceeași.
Prin urmare, cei care se cred astăzi de partea corectă a istoriei ar trebui să privească mai atent. Justiția instrumentalizată nu are loialități, nu ține minte cine a mânuit-o ieri și nu promite clemență celor care o manipulează azi. Într-o astfel de spirală, nu există protecție pe termen lung. Mâine, cei care aplaudă azi, pot descoperi că au devenit ei înșiși ținte.
Am mai spus-o și cu alte ocazii și, cu riscul de a mă repeta, o voi spune din nou: independența justiției nu se măsoară prin capacitatea acesteia de a trimite la închisoare adversarii puterii. În Asia Centrală, unde am activat peste patru ani, aproape toți adversarii puterii sunt trimiși la pușcărie pentru corupție sau trădare de patrie. Adevărul este că nimănui nu i-a trecut prin cap să raporteze aceste condamnări drept „realizări”.
Într-o societate democratică, independența justiției se evaluează prin libertatea de a pronunța soluții de achitare atunci când probele nu sunt concludente.
Un exemplu relevant este celebrul dosar al lui John Demjanjuk, gardian în lagărul de exterminare Sobibor, din Polonia, acuzat că ar fi participat, în 1943, la exterminarea a aproximativ 28.000 de evrei, în special evrei olandezi.
El a fost extrădat din Statele Unite în Israel, însă nu pentru Sobibor, ci pentru a fi judecat în legătură cu crimele comise în lagărul Treblinka, unde fusese identificat de martori ca fiind temutul „Ivan cel Groaznic”. Condamnat inițial, Demjanjuk a fost ulterior achitat de Curtea Supremă a Israelului, în urma apariției unor probe noi care au generat un dubiu cu privire la identitatea sa.
În pofida presiunii enorme generate de dimensiunea simbolică a cazului și de emoția publică, instanța supremă a aplicat principiul in dubio pro reo, considerând că identificarea de către martori, în absența unor probe certe, nu este suficientă pentru a susține o condamnare.
Presiunea asupra instanței a fost uriașă – atât din partea societății, cât și din partea instituțiilor statului – într-o chestiune de o sensibilitate extremă pentru poporul evreu. Cu toate acestea, instanța a pronunțat o soluție de achitare.
Ulterior, Demjanjuk a fost judecat în Germania, unde a fost condamnat pentru complicitate la uciderea a aproximativ 28.060 de evrei în lagărul Sobibor. Spre deosebire de cazul din Israel, condamnarea nu s-a bazat pe identificarea sa ca autor direct al unor acte individuale de violență, ci pe statutul său de gardian într-un lagăr de exterminare, considerat suficient pentru a atrage răspunderea penală.
Două sisteme judiciare, două momente diferite, două abordări juridice distincte – dar aceeași exigență fundamentală: decizia trebuie să se bazeze pe probe, nu pe emoție sau pe presiune publică.
Prezumția de nevinovăție, alături de principiul in dubio pro reo, sunt piloni fundamentali ai statului de drept. Aceasta este adevărata măsură a independenței judiciare: capacitatea unui magistrat de a rezista tentației de a face populism judiciar sau de a pronunța soluții din teamă – fie de vetting, fie din considerente de carieră. Acestea sunt, de altfel, standardele care definesc justiția într-un stat de drept și valorile pe care se întemeiază Uniunea Europeană.
Dacă tot a venit vorba despre „succesele” reformei justiției, vă recomand să citiți un scurt articol analitic publicat recent pe Verfassungsblog – una dintre cele mai prestigioase platforme europene de drept constituțional – dedicat Republicii Moldova: A Bad Bet for Judicial Vetting („Un pariu greșit pentru evaluarea judecătorilor”).
Autorul, dr. Tilman Hoppe, LL.M., este fost judecător în Germania și expert cu o vastă experiență în proiecte internaționale anticorupție, colaborând cu instituții precum Consiliul Europei, Uniunea Europeană sau Națiunile Unite – o voce cu autoritate și rigoare profesională incontestabilă.
Veți fi de acord că, aceste constatări sunt departe de entuziasmul oficial. Dimpotrivă.
Potrivit autorului, comisiile de vetting – care exercită puteri extinse asupra carierelor și disciplinei judiciare – trebuie să fie independente în mod real, nu doar formal. Or, în Republica Moldova, această independență este pusă sub semnul întrebării prin reducerea pragului de numire a membrilor de la o majoritate calificată de 3/5 la o majoritate simplă.
Ceea ce, la prima vedere, poate părea o ajustare tehnică ascunde, în realitate, o schimbare de substanță. În termenii jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, o asemenea modificare riscă să submineze însăși legitimitatea procesului, în măsura în care permite unei majorități politice să controleze un mecanism menit tocmai să fie independent de aceasta.
Autorul amintește că, inițial, legislația prevedea un prag de 3/5, tocmai pentru a preveni monopolizarea politică a unui proces atât de sensibil. În momentul în care majoritatea parlamentară nu a reușit să-și impună candidatul, regula a fost schimbată. Rapid. Iar câteva zile mai târziu, același candidat a fost numit cu votul unei majorități simple.
În acest context, reacțiile critice ale reprezentanților Uniunii Europene și ale societății civile nu sunt întâmplătoare. Mai mult, jurisprudența CtEDO este clară: independența justiției presupune o distanță reală față de puterea politică, inclusiv în modul de numire a celor care exercită atribuții disciplinare sau de evaluare. Or, caracterul extraordinar al vettingului – care permite inclusiv demiterea judecătorilor pe baza unor „îndoieli serioase” – impune un standard și mai ridicat de independență, nu unul diminuat.
În aceste condiții, concluzia autorului este fără echivoc: există motive serioase de îngrijorare privind caracterul independent al comisiilor de vetting din Republica Moldova. Iar dacă aceste evoluții continuă, nu este exclus ca problema să ajungă, din nou, în fața Curții Europene a Drepturilor Omului – de această dată din perspectiva independenței.
Este cel puțin curios cu câtă acuratețe acest subiect a fost, pur și simplu, exclus din discuțiile din spațiul public.
***
Este greu de spus când și dacă se vor schimba lucrurile în justiția din Republica Moldova. O schimbare reală nu poate veni decât odată cu apariția unor magistrați cu o solidă coloană morală.
Dar ce fel de morală încercăm să cultivăm noii generații de magistrați când ei văd că o decizie defavorabilă puterii poate atrage sancțiuni profesionale sau demisii (vezi cazul judecătoarei Sofia Ghidirim din Cimișlia), iar una convenabilă poate deschide calea unei cariere rapide? Un asemenea mecanism nu are nimic în comun cu morala, cu noțiunea de independență a justiției sau cu exigențele unei justiții autentice. Este, mai degrabă, o formă de conformism instituțional, mascat în ambalaj de reformă.
Cazul ex-primarului Dorin Chirtoacă este unul emblematic în acest sens. El a fost arestat și scos brutal din funcție în 2017. În 2022, a fost achitat de instanța de fond. Mai mult, judecătorul de caz a pronunțat o încheiere interlocutorie prin care a constatat, în esență, că dosarul a fost falsificat. Cu toate acestea, până în prezent, procuratura nu a renunțat la acuzații, iar D. Chirtoacă continuă să fie purtat prin instanțe. Ce diagnostic mai clar este necesar pentru a evalua „succesul” reformei justiției și pentru a tempera entuziasmul celor care susțin că „lucrurile încep să se schimbe”?
Cred că cea mai bună concluzie a acestui text este finalizarea poveștii despre judecarea de către Papa Ștefan al VI-lea a cadavrului Papei Formosus.
Abuzul de a judeca un cadavru – dus până la ultimele consecințe – a generat o revoltă publică masivă. La scurt timp după acest episod, locuitorii indignați ai Romei, chiar și cei care nu-l simpatizau pe Formosus, l-au capturat pe Papa Ștefan al VI-lea, autorul acestui proces absurd, l-au aruncat în închisoare și l-au sugrumat. O practică atât de macabră a atras, inevitabil, o consecință pe măsură.
Cel mai interesant este că haosul nu s-a oprit, însă, aici. Pentru a pune capăt unor asemenea simulacre de „justiție”, Papa Ioan al IX-lea a interzis ulterior orice proces intentat unui cadavru. Cu toate acestea, mai târziu, Papa Sergiu al III-lea – un alt adversar al lui Formosus – a reconfirmat deciziile Sinodului Cadavrului, adâncind fractura instituțională. Această succesiune de decizii macabre a aruncat Vaticanul într-o perioadă de instabilitate profundă, cunoscută în istorie sub numele de Saeculum Obscurum (Epoca Întunecată).
Intervalul de aproximativ șase decenii, 904–964 d.Hr., marcat de consecințele acestui episod, a dat naștere și termenului de „pornocrație” – din grecescul porne (curtezană) și kratos (putere) – desemnând o epocă în care puterea era dominată de intrigi, corupție și degradare instituțională.
P.S. Nu obișnuiesc să închei textele mele cu astfel de precizări, dar în acest caz vreau să fiu cât se poate de clar. Acest text nu este despre Plahotniuc, Filat, Platon sau despre altcineva. Este despre noi – despre ce fel de țară construim și dacă ne-am dori ca noi sau copiii noștri să fie protejați de o astfel de justiție.
Din aceste considerente, îi rog pe cei care vor citi acest text să nu decupeze, scoțând din context, fragmente sau citate pentru a le utiliza în sprijinul unor mesaje care contravin sensului și spiritului celor scrise aici.
