În anul 1990 poporul german a înregistrat o performanță epocală în istoria sa – reunificarea
Germaniei. A fost o victorie strălucită care a răsturnat stereotipuri și teorii despre
imposibilitatea schimbării frontierelor trasate prin înțelegerile de la Ialta, Potsdam sau Paris
între învingătorii celui de-al Doilea Război Mondial. Germanii au demonstrat că un ideal
național nu poate fi anihilat prin tratate, armate și amenințări. Voința de neclintit a unui
popor, încrederea deplină în victoria unificării naționale, disciplina, hărnicia, perseverența și
consecvența în acțiuni au fost mai puternice decât orice restricții.
Reunificarea – rezultatul unui proiect strategic pe termen lung
Reunificarea n-a fost un noroc, o fructificare a unei oportunități, o așteptare la nesfârșit ca
timpul să rezolve neputința și lașitatea clasei politice. Reunificarea se datorează existenței unui
proiect vest-german care a fost implementat pas cu pas de către toate guvernele RFG timp de
patru decenii.
În anul 1945 Conferința de la Potsdam a recunoscut Germania ca țară agresor, cu toate
consecințele nefavorabile pentru viitorul ei. SUA, Marea Britanie, Franța și URSS au împărțit
Germania în patru zone: în sud-vest – franceză; în nord-vest – britanică; în sud – americană; în
răsărit – sovietică. În scurt timp, sub influența pericolului comunizării, la inițiativa SUA este
adoptat Planul Marshall. Realizarea acestui proiect a permis RFG să devină într-un deceniu una
dintre cele mai importante forțe ale economiei mondiale. După mai multe încercări eșuate ale
aliaților de a crea o singură entitate economică în toate cele patru zone, la 23 mai 1949 a fost
proclamată Bundesrepublik Deutschland, în română Republica Federală Germană.
Atitudinea cetățenilor RFG față de conaționalii lor din est a fost manifestată plenar în Legea
Fundamentală, adică în Constituția adoptată în 1949. În preambul se reafirmă responsabilitatea
poporului german față de Dumnezeu și față de oameni și se proclamă: „Prezenta Lege
fundamentală este aplicabilă întregului popor german.” Articolul 23 prevede fără echivoc
dreptul natural și irevocabil al germanilor din est la cetățenia RFG. Astfel, Constituția din 1949
a rămas vitală și după reunificarea din anul 1990. A fost nevoie doar de câteva modificări
consemnate în Tratatul de Unificare din 31 august 1990.
Poporul german nu s-a considerat națiune divizată
Cetățenii germani nu se puteau împăca cu statutul de țară ocupată, divizată și săracă, pe care îl
avea Germania imediat după război. Ei au înțeles că țara lor poate reveni pe arena
internațională ca o mare putere doar relansând spectaculos economia și pledând pașnic și
constant pentru reunificarea națională. Germanii au uimit lumea prin capacitatea lor
extraordinară de a munci bine și organizat, disciplinat și productiv, creativ și modern. În primii
ani postbelici, germanii practic nu aveau zile de odihnă, iar în puținele clipe de răgaz mai
practicau munca patriotică. În permanență ei alimentau cu bani diverse fonduri de stat și
private pentru asigurarea viitoarei reuniri. Niciun german, niciodată, nu a criticat propriul
guvern pentru încurajarea și ajutoarele acordate germanilor din est.
Au urmat decenii de edificare a unui stat de drept, a economiei de piață, o politică socială
bazată pe valorile democrat-creștine. Cancelarul Adenauer (1949–1963) a fost un politician
extrem de viguros și flexibil. El a știut să mobilizeze cetățenii la efort susținut și sacrificiu.
Adenauer a fost urmat de Ludwig Erhard, care a declarat că unitatea poporului german este un
obiectiv de neclintit. Ludwig Erhard voia să obțină reunificarea Germaniei în schimbul plății
către URSS a „două miliarde de dolari pe an, timp de zece ani”. Cât sacrificiu și patriotism în
acest gest! Un exemplu și pentru alții.
Gorbaciov și prăbușirea lagărului comunist
Diferența nivelului de trai din Occident în raport cu cel din est stimula fuga est-germanilor în
RFG. Foarte mulți nemți evadau din Berlinul de Est în cel de Vest. În anul 1961, Moscova începe
construirea Zidului Berlinului, care devine un monstruos simbol al Războiului Rece.
Restructurarea lui Gorbaciov a creat premise reale pentru materializarea obiectivelor
Germaniei Federale de a înfăptui unirea. Procesele de liberalizare cuprinseseră aproape toate
țările Blocului de la Varșovia. În RDG primele libertăți au dus la căderea Zidului Berlinului sub
presiunea cetățenilor revoltați, declanșând un exod în masă al cetățenilor din RDG în RFG. În
Berlinul de Est aveau loc demonstrații numeroase în favoarea unificării celor două Germanii.
Planul în 10 puncte al cancelarului Helmut Kohl
Grăbit de creșterea tensiunilor, cancelarul RFG Helmut Kohl și-a prezentat planul unirii din 10
puncte în Bundestag. În primele cinci puncte, Kohl indica domeniile de cooperare intensă dintre
RFG și RDG. El a enunțat clar un șir de acțiuni curajoase care prevedeau ajutorul umanitar și
economic și pașii de înfăptuire a unei confederații. În următoarele puncte, Kohl aborda procesul
de apropiere dintre cele două state germane în context internațional. Nu era ocolită nici tema
dezvoltării în cadrul Comunității Europene de atunci, a Conferinței pentru Securitate și
Cooperare în Europa (CSCE), precum și chestiunea dezarmării. Important și relevant era punctul
zece al acestui master-plan. Printre altele, el se referea concret la posibilitatea reunificării, cu
mențiunea că „germanii au dreptul să-și decidă singuri viitorul”. Atenție: timp de 45 de ani,
reunificarea rămăsese obiectivul politic major al guvernului federal de la Bonn.
3 octombrie 1990 – Ziua Reîntregirii Germane
Reacția internațională la propunerea reunificării Germaniei a fost una pozitivă. Și nu pentru că
Occidentul era obsedat de ideea unei Germanii unite, ci ca rezultat al activității profesioniste,
active și curajoase a guvernului RFG și, în primul rând, al diplomației vest-germane. Tradițional,
Moscova a avut reacții negative. Liderul sovietic Mihail Gorbaciov s-a înfuriat și l-a numit pe
Kohl „un elefant într-un magazin cu bibelouri de porțelan”.
Condițiile reunificării au fost negociate de cele două Germanii în prezența marilor puteri în
cadrul „Tratatului Doi plus Patru”. La 3 octombrie efortul eroic al guvernului vest-german s-a
încununat cu succes. Germania, după mai bine de patru decenii, a înfăptuit reunificarea și a
realizat visul zecilor de milioane de germani.
Modelul german: o lecție pentru România și R. Moldova
În mod obiectiv, procesul reunificării Germaniei rămâne un model strălucit de curaj și
consecvență în soluționarea problemelor similare din lume – nu în ultimul rând pentru România
și R.Moldova. Lecția cea mai importantă este că scopul reunificării trebuie să fie pe agendă nu
ocazional, doar la anumite evenimente, conjuncturi sau amenințări, ci constant. Evident, se
cere, chiar după o prea lungă întârziere, să se elaboreze un Proiect de reunificare la a cărui
realizare să fie antrenate toate instituțiile statului și ale societății civile.
Populația nu poate apriori să dorească unanim reunificare. Ea are mentalitatea conectată la
nevoile actuale, la costuri economice și sociale. Însă nici România, nici R. Moldova nu pot
aștepta până când vom avea mai mult de jumătate dintre cetățeni gata să voteze la referendum
actul unificării. Situația geopolitică regională și continentală se modifică foarte rapid după
agresiunea Rusiei asupra Ucrainei, iar politicienii de pe ambele maluri ale Prutului rămân
osificați în tezele ruginite din anii ’90 ale lui Iliescu și Lucinschi.
Eșecul rușinos al politicienilor de pe ambele maluri ale Prutului
Pentru a curma interpretările primitive pe marginea afirmațiilor mele și a speculațiilor
„șoșocarilor cu dinți auriți”, exprim sincera recunoștință a românilor basarabeni față de
ajutoarele acordate de poporul român și de atașamentul frățesc al milioanelor de români față
de cauza Basarabiei și de dorința lor de a fi împreună. Totuși, după 37 de ani de la căderea
comunismului în România și 35 de ani de la prăbușirea URSS – se cere de spus clar și tare –
faptul că națiunea română continuă să fie separată, reprezintă cel mai mare și rușinos eșec al
clasei politice. Oricât s-ar măslui sau ascunde adevărul, competițiile ridicole ale politicienilor de
la București și Chișinău de a se pupa în public și a se întrece în declarații patriotice, lipsite de
orice conținut de unificare, mențin poporul român separat.
Nu e o noutate că până mai ieri politicienii de la Chișinău executau docil ordinele Moscovei, iar
cei de la București mimau dragostea de teritoriile românești înstrăinate și așteptau
reîntoarcerea Basarabiei, conform zicalei: „pară mălăiață în gura lui nătăfleață”. Clasa politică
românească nu a avut și nici nu are un Proiect politic de unificare a poporului român. Ea tot
așteaptă, din 1989 încoace, ca populația îndoctrinată în îndelungații ani de ocupație rusească să
se vindece singură de minciunile și propaganda Kremlinului și să ceară prin referendum
reunirea cu Țara-mamă. Guvernanții, de-a lungul anilor, se complac în a guverna fără să simtă
rana adâncă a poporului înstrăinat de o graniță nedreaptă, artificială. Și se fac a nu înțelege cât
de periculos este pentru tot neamul românesc proiectul rusesc de legiferare internațională și
promovare a moldovenismului statalist antiromânesc.
Cine se teme de Unire
„Baronii” de la Chișinău cultivă în sânul populației dezorientate complexul „vor să ne ia primăria
din sat”. Se revoltă primarul, angajații, rudele, prietenii și profitorii. Tot așa, o armată de
deputați, miniștri, demnitari și șefi în justiția fără justiție, funcționari, mulți oameni de creație,
scriitori și savanți, profitori și oportuniști oploșiți în instituțiile de stat, beneficiari ai existenței
unei puzderii de consilii raionale, vameși, poliție de frontieră și alți numeroși mâncăi – toți care
se hrănesc bine din existența statului R. Moldova – în surdină sau la vedere, se opun categoric
reunificării și subminează pe toate căile eforturile, tot mai puține, ale românilor basarabeni de a
elimina frontiera străină de pe Prut. „Unionismul” lor e doar de vitrină la Chișinău, București și
Bruxelles și e total ostil Reîntregirii poporului român.
Un proiect politic București–Chișinău 2026
E nevoie de o viziune raportată la realitățile anului 2026, de un Proiect politic
București–Chișinău pentru intensificarea relațiilor și integrarea deplină și ireversibilă în toate
domeniile. În primul rând este nevoie, ca de aer, de un Program pan-românesc de unificare
națională, de investiții eficiente în schimbarea mentalităților, de creare a unui spațiu educativ-
instructiv și informațional unic. Nu poți aștepta deșteptarea populației de la sine, când
„înțelepciunea rusească” pune stăpânire pe mințile românilor de pe ambele maluri ale Prutului.
Oricât de necesare ar fi proiectele tehnice, ele intră în proprietatea Rusiei în clipa când Putler
restabilește granița imperiului pe Prut și Dunăre.
Asumarea politică – singura cale victorioasă
Una este limpede: e puțin probabil ca populația disperată a R. Moldova să dețină o majoritate
considerabilă, dacă cere Unirea. Guvernanții, nici atât. Ținând cont de războiul din regiune,
consider că a venit timpul ca întreaga clasă politică românească să-și asume destinul Basarabiei
românești și reunificarea poporului român de pe ambele maluri ale Prutului. Lecția istoriei este
simplă: reunificarea nu vine de la sine, NU REPUBLICA DEMOCRATĂ GERMANĂ, CI REPUBLICA
FEDERALĂ GERMANĂ A FĂCUT UNIREA!
Vlad Darie, votant al Declarației de Independență față de Rusia imperială, ex-consilier
prezidențial
