Declarațiile recente ale ministrului Culturii privind monumentele sovietice din Republica Moldova nu au fost urmate, cel puțin deocamdată, de reacții publice puternice sau de inițiative legislative concrete. Nu se vorbește despre demolări, nu există un calendar de acțiuni și nu a fost prezentată o listă oficială a monumentelor vizate. Mesajul transmis este unul precaut și tehnic: o parte dintre monumentele sovietice nu reflectă istoria Republicii Moldova, iar prezența lor în spații publice centrale trebuie reevaluată, inclusiv prin posibila relocare, transmite RFI România.
Ministrul Culturii, Cristian Jardan, a formulat problema în câteva idei-cheie. Potrivit acestuia, multe dintre monumentele existente în Chișinău sunt expresia unei ideologii străine statului Republica Moldova. Unele lucrări pot avea valoare artistică și pot fi păstrate, însă nu neapărat în spațiul public central.
În același timp, Jardan a atras atenția asupra unei absențe simbolice: lipsa monumentelor dedicate victimelor foametei organizate, deportărilor staliniste sau războiului de pe Nistru – episoade esențiale ale istoriei recente. În contrapondere, spațiul public păstrează un număr semnificativ de monumente și relicve din perioada sovietică, care nu au fost eliminate sau reevaluate din 1991 până astăzi.
Ca exemple concrete, ministrul a menționat statuile lui Grigorii Kotovski și Serghei Lazo, amplasate pe artere importante ale capitalei.
Grigorii Kotovski a fost glorificat timp de decenii de propaganda sovietică drept erou revoluționar. După 1990, istoriografia a adus în prim-plan și aspecte ignorate anterior: banditismul, implicarea în represiuni și rolul său în consolidarea puterii bolșevice.
Statuia lui Kotovski, ridicată în 1954, este prima de acest tip din fosta RSS Moldovenească și poartă semnătura unor artiști importanți, printre care Lazăr Dubinovschi. În 2008, în perioada guvernării comuniste, monumentul a fost inclus în Registrul monumentelor ocrotite de stat, consolidându-i protecția juridică.
În contextul lansării acestei discuții, ministrul Culturii a indicat explicit exemplul Poloniei. Abordarea poloneză față de monumentele sovietice și comuniste este una dintre cele mai structurate din Europa Centrală și de Est.
Gestionarea subiectului revine unei instituții independente, Institutul Memoriei Naționale, care inventariază monumentele din spațiul public, le evaluează valoarea istorică și simbolică, finanțează restaurarea celor considerate relevante și recomandă relocarea sau eliminarea celor care glorifică regimuri totalitare.
În practică, multe dintre aceste intervenții s-au soldat cu înlăturarea monumentelor sovietice, argumentul central fiind că ele legitimează un sistem totalitar și transmit mesaje istorice incompatibile cu valorile unui stat democratic. În 2022, autoritățile poloneze au demolat simultan mai multe monumente ridicate în perioada comunistă, acțiuni intensificate și în contextul războiului din Ucraina.
La peste trei decenii de la proclamarea independenței, Republica Moldova păstrează încă numeroase monumente sovietice în spațiul public. În 2023 erau menționate aproximativ 17 monumente dedicate liderilor bolșevici.
Printre cele mai cunoscute se numără statuia ecvestră a lui Grigorii Kotovski din Chișinău, monumente dedicate lui Vladimir Lenin, inclusiv statuia mutată la Moldexpo după 1991 sau cea amplasată în centrul municipiului Comrat. Alte relicve sovietice, busturi, tancuri amplasate pe socluri sau reliefuri decorative, sunt prezente în mai multe localități din țară.
În paralel, au apărut și forme alternative de memorie publică, precum memorialul „Trenul durerii”, dedicat victimelor deportărilor staliniste, sau inițiative muzeale care contextualizează represiunea sovietică.
Deși au existat discuții privind clarificarea legislativă a subiectului, propunerile nu au avansat semnificativ. Motivul principal este cadrul legal existent: toate aceste relicve sunt înregistrate ca monumente de for public și beneficiază de protecție juridică.
Protecția a fost instituită la începutul anilor ’90 prin Legea privind ocrotirea monumentelor (1993), care nu face distincții ideologice, tratând monumentele exclusiv ca bunuri de patrimoniu. Guverne succesive, inclusiv cele comuniste și postcomuniste, au consolidat această abordare prin Registrul monumentelor ocrotite de stat, transformând subiectul într-unul administrativ, nu politic.
Această arhitectură juridică explică de ce Republica Moldova nu a trecut, până în prezent, printr-un proces amplu de decomunizare simbolică.
Declarațiile ministrului Culturii plasează Republica Moldova într-un punct similar celui în care se aflau statele baltice cu 15-20 de ani în urmă, înainte de adoptarea unor decizii politice clare privind moștenirea simbolică sovietică.
În toate aceste cazuri, dezbaterea a urmat un tipar previzibil: susținătorii păstrării monumentelor au invocat memoria istorică și sacrificiul din Al Doilea Război Mondial, în timp ce criticii au argumentat că aceste simboluri nu comemorează victimele, ci legitimează un regim de ocupație și represiune. O dispută prezentă constant în Estonia, Letonia sau Ucraina.
Minoritățile rusofone au perceput adesea aceste procese drept atacuri identitare, interpretare respinsă de autorități, care au subliniat că deciziile vizează condamnarea unui regim politic, nu marginalizarea unei comunități etnice. Rusia a instrumentalizat frecvent aceste dosare în plan diplomatic și propagandistic, acuzând „rescrierea istoriei” sau „profanarea memoriei eroilor”.
Ucraina a adoptat, începând cu 2015, legi de decomunizare care au dus la demontarea majorității monumentelor sovietice, cu excepții strict muzeale sau artistice, proces accelerat după 2022 și integrat în rezistența simbolică față de agresiunea rusă.
Declarațiile lui Cristian Jardan conturează o direcție: delimitarea instituțională față de simbolurile și instrumentele culturale ale unei epoci care nu mai corespunde identității Republicii Moldova. După denunțarea acordului privind centrul cultural rus, reevaluarea monumentelor sovietice pare să fie următorul dosar al acestei strategii, una prudentă, lipsită de gesturi radicale, dar clar orientată spre redefinirea memoriei publice.
(Octav Tarlapan, Cotidianul.md, 3 februarie 2026)
