Decorarea lui Vadim Krasnoselski de către Vladimir Putin, la Moscova, la 4 noiembrie 2026, a provocat reacții vehemente la Chișinău. Liderul administrației de la Tiraspol a primit Ordinul de Onoare al Federației Ruse, fiind prezentat în cadrul ceremoniei drept „președinte” al autoproclamatei republici moldovenești nistrene.
Biroul politici de reintegrare a calificat gestul Moscovei drept o provocare și a anunțat că, după revenirea la Tiraspol, lui Krasnoselski i se va interzice să părăsească Republica Moldova timp de cinci ani. Premierul Vasile Tofan a explicat că Moscova încearcă să întindă o capcană Chișinăului, provocându-l să-i interzică liderului separatist revenirea în țară. Autoritățile moldovene au ales o altă soluție: să-i permită întoarcerea, dar să-i restricționeze ulterior posibilitatea de a călători.
Comisia Europeană a interpretat decorarea lui Krasnoselski ca parte a strategiei Rusiei de a menține Republica Moldova divizată și de a submina perspectivele dialogului dintre cele două maluri ale Nistrului.
Dincolo de reacțiile diplomatice, episodul readuce în discuție o problemă fundamentală: care este statutul juridic al regiunii transnistrene și cum trebuie să se raporteze statul Republica Moldova la autoritățile de facto care o administrează?
Un teritoriu asupra căruia Rusia exercită control efectiv
În dezbaterile despre Transnistria se vorbește frecvent despre un „conflict înghețat”, despre „cele două maluri ale Nistrului” și despre necesitatea „consolidării încrederii”. Aceste formule descriu anumite aspecte ale realității, dar riscă să lase în plan secund rolul determinant al Federației Ruse.
Problema controlului exercitat de Rusia asupra Transnistriei a fost examinată în repetate rânduri de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
În hotărârea Ilașcu și alții împotriva Republicii Moldova și Rusiei, din 8 iulie 2004, Curtea a constatat că administrația separatistă se afla sub autoritatea efectivă sau, cel puțin, sub influența decisivă a Federației Ruse, sprijinul militar, economic, financiar și politic al Moscovei fiind determinant pentru supraviețuirea acesteia.
Constatările au fost dezvoltate în hotărârile Catan și alții împotriva Republicii Moldova și Rusiei, din 19 octombrie 2012, și Mozer împotriva Republicii Moldova și Rusiei, din 23 februarie 2016.
Aceste hotărâri au o semnificație care depășește cazurile individuale examinate. Ele stabilesc, pentru perioadele analizate, existența controlului efectiv al Rusiei asupra regiunii în sensul jurisdicției prevăzute de Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Desigur, controlul efectiv în sensul Convenției Europene și ocupația militară în sensul dreptului internațional umanitar nu sunt noțiuni juridice identice. Calificarea unei situații drept ocupație presupune examinarea criteriilor specifice dreptului internațional umanitar. Totuși, constatările CEDO constituie un fundament juridic și factual important pentru o asemenea examinare.
Mai mult, Curtea a precizat că Republica Moldova, deși nu exercită control efectiv asupra regiunii, păstrează obligații pozitive față de persoanele aflate acolo și trebuie să utilizeze mijloacele legale și diplomatice disponibile pentru protejarea drepturilor lor și restabilirea controlului asupra teritoriului.
Așadar, discuția despre statutul Transnistriei nu pornește de la zero. Există deja o jurisprudență internațională care identifică responsabilitatea Rusiei pentru situația din regiune.
Precedentul Georgiei și o propunere formulată cu ani în urmă
La 23 octombrie 2008, după războiul ruso-georgian, Parlamentul Georgiei a adoptat Legea privind teritoriile ocupate, referitoare la Abhazia și regiunea Țhinvali/Osetia de Sud.
Actul georgian stabilește un regim juridic special pentru teritoriile vizate. Sunt reglementate accesul persoanelor, desfășurarea activităților economice, tranzacțiile imobiliare, statutul actelor emise de administrațiile de facto și răspunderea pentru încălcarea legislației.
Adoptarea legii a intervenit după războiul din august 2008, când Georgia pierduse deja posibilitatea exercitării controlului asupra teritoriilor respective. Tbilisi nu a reușit, prin simpla adoptare a legii, să restabilească acest control. Experiența georgiană arată însă că un stat poate să-și definească explicit poziția juridică față de teritoriile pe care nu le controlează și față de puterea străină care exercită controlul asupra lor.
Necesitatea adoptării unei asemenea legi în Republica Moldova nu este o idee pe care o formulez pentru prima dată.
Încă în martie 2010, într-un articol intitulat „Trupele ruse în R. Moldova și derusificarea terminologiei”, publicat sub pseudonimul Ion Constantin și inclus ulterior în volumul meu „Alter ego” (Chișinău, 2011), atrăgeam atenția asupra consecințelor politice și juridice ale utilizării unor termeni inadcvați precum „trupe de pacificare” și „regiune separatistă”. Argumentam că trupele ruse trebuie privite în contextul intervenției militare a Moscovei în războiul din 1992 și al sprijinului acordat administrației de la Tiraspol. În consecință, propuneam reconsiderarea terminologiei oficiale și tratarea Transnistriei ca teritoriu aflat sub ocupație rusă.
Ulterior am reluat aceste argumente subliniind că schimbarea abordării Chișinăului trebuie să înceapă prin renunțarea la formulele care prezintă prezența militară rusă drept o operațiune neutră de menținere a păcii și am formulat explicit propunerea ca Parlamentul Republicii Moldova să declare Transnistria teritoriu ocupat de Rusia, urmând exemplul Georgiei.
Argumentul meu era și rămâne unul de principiu: dacă Federația Rusă exercită controlul efectiv asupra Transnistriei, atunci responsabilitatea pentru perpetuarea conflictului trebuie atribuită în primul rând Moscovei. În consecință, problema retragerii trupelor ruse și a restabilirii controlului constituțional asupra regiunii trebuie discutată cu Rusia, nu negociată ca și cum administrația de la Tiraspol ar reprezenta un subiect politic independent.
După invazia Rusiei în Ucraina, am mai atras atenția asupra necesității includerii problemei transnistrene în eventualele negocieri internaționale privind încheierea războiului din Ucraina. (Vezi: Radio Chișinău, „Mihai Gribincea: Parlamentul Rep. Moldova trebuie să declare Transnistria teritoriu ocupat de Rusia, așa cum a făcut Georgia”, 15 noiembrie 2024) Consideram că Republica Moldova trebuie să valorifice o asemenea oportunitate pentru a pune pe agenda discuțiilor atât retragerea trupelor ruse, cât și reglementarea conflictului transnistrean. O eventuală încetare a ostilităților în Ucraina, care ar lăsa nerezolvată problema prezenței militare ruse în Transnistria, ar perpetua un factor de insecuritate nu numai pentru Republica Moldova, ci și pentru Ucraina.
Evenimentele recente de la Moscova nu fac decât să readucă în actualitate această propunere.
Ce ar schimba o lege privind teritoriul ocupat?
Prima consecință ar privi definirea oficială a situației din Transnistria. O lege specială ar putea preciza statutul teritoriului, caracterul ilegal/de ocupație al prezenței militare ruse și responsabilitățile instituțiilor Republicii Moldova.
A doua consecință, de o importanță politică și diplomatică deosebită, ar privi formatul de negocieri 5+2.
În cadrul acestui mecanism, Republica Moldova și administrația de la Tiraspol figurează ca părți, Rusia, Ucraina și OSCE ca mediatori, iar Uniunea Europeană și Statele Unite ca observatori.
Această formulă ascunde însă o contradicție fundamentală. Rusia, care exercită controlul efectiv asupra regiunii transnistrene, participă la negocieri în calitate de mediator, în timp ce administrația dependentă de Moscova este prezentată ca parte distinctă a conflictului. În consecință, statul agresor și care ocupă 11% din teritoriul Moldovei apare la masa negocierilor nu ca principal responsabil pentru situația creată, ci ca unul dintre cei chemați să contribuie la soluționarea ei.
În realitate, Moscova dispune de trei canale de influență asupra procesului: participarea directă, pozițiile promovate de reprezentanții Tiraspolului și posibilitatea de a bloca deciziile OSCE adoptate prin consens. Aceasta nu înseamnă că OSCE reprezintă Rusia, ci că Moscova beneficiază de o influență instituțională suplimentară asupra cadrului diplomatic în care se desfășoară negocierile.
Declararea prin lege a Transnistriei drept teritoriu ocupat de Federația Rusă ar lipsi formatul 5+2 de fundamentul său politic. Dacă Rusia exercită controlul efectiv asupra regiunii, atunci problema retragerii trupelor străine și a restabilirii suveranității Republicii Moldova trebuie discutată în primul rând cu Moscova, nu negociată cu administrația de la Tiraspol ca și cum aceasta ar reprezenta un subiect politic independent.
Cu alte cuvinte, recunoașterea oficială a ocupației ar face incompatibilă, din perspectiva poziției Chișinăului, continuarea negocierilor în vechea formulă 5+2. Nu ar mai exista justificarea politică pentru menținerea Tiraspolului ca parte distinctă în negocierile privind statutul teritoriului, iar Rusia nu ar mai putea fi tratată de Chișinău simultan ca stat responsabil pentru controlul regiunii și ca mediator neutru.
De altfel, formatul 5+2 este deja nefuncțional de mai mulți ani. Ultima rundă oficială a avut loc în octombrie 2019, iar agresiunea Rusiei împotriva Ucrainei a făcut și mai evidentă imposibilitatea reluării negocierilor în această configurație. Un stat care poartă un război de agresiune împotriva unuia dintre ceilalți mediatori nu poate fi considerat, fără contradicții fundamentale, un mediator imparțial.
Aceasta nu ar însemna încetarea oricărui dialog cu Tiraspolul. Contactele tehnice privind drepturile populației, circulația persoanelor, educația, sănătatea sau aprovizionarea ar putea continua. Dar asemenea contacte nu trebuie confundate cu negocierile politice privind suveranitatea și statutul teritoriului.
O lege privind teritoriul ocupat ar permite astfel Chișinăului să consacre legislativ o schimbare de abordare: Rusia trebuie tratată ca principal interlocutor în problema încetării controlului său asupra Transnistriei, iar administrația de la Tiraspol ca autoritate de facto, nu ca parte egală cu statul Republica Moldova.
O a treia consecință ar privi răspunderea persoanelor implicate în funcționarea structurilor neconstituționale.
Legislația Republicii Moldova incriminează deja anumite fapte împotriva ordinii constituționale și securității statului. O lege specială ar putea clarifica aplicarea acestor norme și ar putea introduce mecanisme suplimentare pentru sancționarea unor activități precis definite, inclusiv participarea la represiuni, încălcări grave ale drepturilor omului sau susținerea ilegală a structurilor militare.
Ar trebui însă evitată incriminarea automată a oricărei persoane care lucrează într-o instituție de facto. Profesorii, medicii, funcționarii implicați în servicii publice și populația regiunii nu pot fi tratați nediferențiat. Principiul legalității, răspunderea individuală și protecția drepturilor fundamentale trebuie respectate.
O a patra consecință ar privi regimul economic și patrimonial. Statul ar putea reglementa mai riguros activitățile comerciale, tranzacțiile imobiliare și finanțarea structurilor neconstituționale, prevăzând în același timp excepții pentru necesitățile umanitare și pentru activitățile indispensabile populației.
În sfârșit, o lege ar putea defini mai clar obligațiile instituțiilor Republicii Moldova față de cetățenii din regiune, inclusiv în privința documentelor, educației, accesului la justiție și protecției proprietății.
O lege care ar clarifica și terminologia
Un alt efect important al adoptării unei legi privind teritoriul ocupat de Rusia ar fi clarificarea terminologiei utilizate în documentele oficiale, în declarațiile politice și în discursul public despre conflictul transnistrean.
Nu este o problemă secundară. În diplomație și în relațiile internaționale, cuvintele nu sunt niciodată neutre. Ele exprimă o anumită interpretare a realității și, uneori, contribuie la legitimarea acesteia.
În multiple articole am atras atenția că utilizarea expresiilor „regiune separatistă”, „conflict transnistrean” sau „trupe ruse de pacificare”, fără precizările necesare, poate crea o imagine denaturată a realității.
Prima sugerează că avem de-a face în principal cu o mișcare separatistă internă, a doua poate ascunde dimensiunea interstatală a conflictului, iar ultima atribuie militarilor ruși o funcție de neutralitate și imparțialitate pe care Chișinăul a contestat-o în repetate rânduri.
E lucru știut, că trupele ruse au participat la războiul de pe Nistru împotriva Republicii Moldova, iar după semnarea Acordului Snegur–Elțîn din 21 iulie 1992 au devenit un factor de protecție militară pentru administrația de la Tiraspol. Se cunoaște, de asemenea că operațiunea desfășurată în regiune nu beneficiază de un mandat ONU sau OSCE și nu corespunde unor principii fundamentale ale operațiunilor internaționale de menținere a păcii, în special imparțialității și caracterului multinațional.
Trebuie făcută și distincția dintre Grupul Operativ al Trupelor Ruse, a cărui prezență nu este acceptată de Chișinău, și contingentul rus din mecanismul instituit prin acordul din 1992, acord în favoarea denunâîrii căruia ne-am exprimat în repetate rânduri. Dar existența acestui acord nu înlătură întrebările privind imparțialitatea operațiunii și rolul efectiv al Rusiei în perpetuarea administrației de facto.
În aceeași logică, termenul „separatist” poate descrie orientarea politică a administrației de la Tiraspol, dar nu explică singur situația regiunii. Dacă acceptăm constatările CEDO privind controlul efectiv exercitat de Rusia, nu putem reduce întreaga problemă la existența unui separatism local.
O lege privind teritoriul ocupat ar permite Republicii Moldova să definească în mod explicit terminologia utilizată de instituțiile sale, să distingă între administrația de facto și populația regiunii și să precizeze statutul prezenței militare ruse.
În fond, modul în care un stat își descrie teritoriul, trupele străine aflate pe acesta și autoritățile care exercită controlul de facto nu este doar o chestiune de vocabular. Este și o expresie a poziției sale juridice și diplomatice.
O asemenea clarificare ar avea consecințe asupra documentelor oficiale, comunicării diplomatice, pozițiilor exprimate în organizațiile internaționale și modului în care este prezentată problema transnistreană opiniei publice.
Problema trupelor ruse și a „pacificatorilor”
Una dintre cele mai sensibile chestiuni rămâne prezența militară rusă.
Pe teritoriul Republicii Moldova se află atât Grupul Operativ al Trupelor Ruse, cât și militari ruși care participă la mecanismul de menținere a păcii instituit după acordul moldo-rus din 21 iulie 1992.
Aceste două componente au baze juridice și funcții declarate diferite, iar o analiză riguroasă trebuie să le distingă.
M-am pronunțat în repetate rânduri asupra necesității denunțării Acordului Snegur–Elțîn. (Vezi, de exemplu, volumul ”Trupeleruse de ocupație în Republica Moldova. Culegere de documente și materiale. Vol. I, Cartier, 2020). Invocam în acest sens articolul 8, care prevede posibilitatea încetării aplicării acordului prin denunțare de către una dintre părți, cu consecințe asupra Comisiei Unificate de Control și a contingentelor militare afectate acesteia.
Argumentam că denunțarea acordului ar elimina temeiul convențional invocat de Moscova pentru menținerea contingentului său în mecanismul de pacificare. Desigur, consecințele juridice concrete ale unei asemenea decizii ar trebui examinate în raport cu dispozițiile acordului și cu dreptul internațional aplicabil.
Experiența Georgiei oferă și aici o lecție importantă. Într-un interviu acordat publicației ruse Kommersant-Vlasti în noiembrie 2009, diplomatul georgian Giga Bokeria recunoștea retrospectiv că Tbilisi ezitase să denunțe acordurile privind prezența militarilor ruși, inclusiv din cauza reacțiilor anticipate ale partenerilor occidentali. După războiul din august 2008, această reținere era privită de oficialul georgian ca o greșeală.
La Summitul OSCE de la Istanbul din 1999, Federația Rusă și-a asumat angajamente privind retragerea forțelor sale din Republica Moldova. Aceste angajamente nu au fost îndeplinite integral.
O lege privind teritoriul ocupat ar putea consacra poziția Republicii Moldova față de prezența militară rusă și ar putea stabili obligații pentru autoritățile naționale în raport cu aceasta. Ea nu ar anula însă automat acordul din 1992. O asemenea schimbare ar necesita examinarea separată a posibilităților de denunțare sau modificare și a consecințelor internaționale.
Cobasna: un pretext militar nu este un temei juridic
În ultimele luni, autoritățile Republicii Moldova au adus în atenția publicului noi evaluări privind depozitul de muniții de la Cobasna. Potrivit raportului prezentat în august 2026 de Serviciul de Informații și Securitate, cantitatea materialelor explozive este considerabil mai mică decât se presupunea anterior, iar riscul unei explozii catastrofale de proporții regionale a fost exagerat.
Directorul SIS, Alexandru Musteață, a cerut retragerea imediată și necondiționată a trupelor ruse. Președinta Maia Sandu a atras, la rândul său, atenția că Moscova a exploatat timp de decenii temerile legate de depozitul de la Cobasna pentru a-și justifica prezența militară.
Aceste constatări sunt importante pentru combaterea propagandei ruse. Ele riscă însă să lase în umbră o distincție juridică fundamentală, dacă discuția despre retragerea trupelor este legată prea strâns de gradul de periculozitate a munițiilor.
Legalitatea staționării trupelor străine pe teritoriul unui stat nu este determinată de sarcinile pe care acestea pretind că le îndeplinesc, ci de existența unui temei juridic valabil pentru prezența lor.
Cu alte cuvinte, problema nu este dacă depozitul de la Cobasna conține 20.000, 14.000 sau numai 2.800 de tone de materiale explozive. Problema este dacă Federația Rusă are dreptul să mențină trupe pe teritoriul Republicii Moldova împotriva voinței autorităților constituționale.
Dacă am accepta că periculozitatea munițiilor poate justifica staționarea trupelor ruse, am accepta implicit și raționamentul Moscovei: atât timp cât există un depozit care trebuie păzit, există și un motiv pentru menținerea militarilor ruși. În această logică, dreptul unui stat de a-și exercita suveranitatea ar ajunge să depindă de evaluarea tehnică a unor muniții aflate chiar sub controlul armatei străine.
Or, dreptul internațional nu funcționează astfel. Un stat nu poate dobândi unilateral dreptul de a menține trupe pe teritoriul altui stat prin simpla invocare a unei misiuni de pază, a unor riscuri de securitate sau a necesității protejării propriului patrimoniu militar.
Problema contingentului rus din mecanismul de menținere a păcii instituit prin Acordul din 21 iulie 1992 trebuie examinată distinct, în raport cu regimul juridic al acelui acord. Dar Grupul Operativ al Trupelor Ruse, care invocă între atribuțiile sale paza depozitului de la Cobasna, nu dobândește prin această misiune un drept autonom de staționare.
Chiar dacă mâine toate munițiile de la Cobasna ar dispărea, caracterul ilegal, neconsimțit al prezenței militare ruse nu s-ar modifica. Și invers, chiar dacă depozitul ar reprezenta un pericol major pentru întreaga regiune, acest lucru nu ar conferi Moscovei dreptul de a menține unilateral trupe pe teritoriul Republicii Moldova.
Neutralizarea munițiilor și retragerea trupelor ruse sunt două probleme distincte, chiar dacă soluționarea lor poate necesita măsuri tehnice și logistice coordonate.
De aceea, consider că argumentul central al Chișinăului trebuie să rămână unul juridic, nu tehnic: Rusia trebuie să-și retragă trupele nu pentru că depozitul de la Cobasna ar fi devenit mai puțin periculos, ci pentru că nu are dreptul să le mențină pe teritoriul Republicii Moldova fără un temei juridic valabil.
O lege privind teritoriul ocupat ar contribui tocmai la clarificarea acestei distincții. Ea ar permite statului să definească în mod coerent statutul prezenței militare ruse, fără a-l subordona justificărilor succesive invocate de Moscova pentru perpetuarea acesteia.
Cazul Krasnoselski: între declarația politică și temeiul juridic
Reacția autorităților de la Chișinău la decorarea lui Krasnoselski ridică și o problemă juridică deloc neglijabilă.
Biroul politici de reintegrare a anunțat că, după revenirea la Tiraspol, liderului administrației transnistrene i se va interzice să părăsească teritoriul Republicii Moldova timp de cinci ani. Premierul Vasile Tofan a prezentat această decizie drept un răspuns asimetric la provocarea Moscovei.
Dar în baza cărei prevederi legale poate fi aplicată o asemenea interdicție?
Potrivit legislației Republicii Moldova, restrângerea dreptului unei persoane de a părăsi țara nu poate fi dispusă printr-o simplă declarație politică. În cazul cetățenilor străini, articolul 12 din Legea nr. 200/2010 prevede situațiile în care poate fi limitată ieșirea din țară. La rândul său, articolul 178 din Codul de procedură penală reglementează obligarea de a nu părăsi țara ca măsură preventivă, dispusă de procuror sau de instanța de judecată, în condiții strict determinate.
O asemenea măsură nu poate fi impusă discreționar pentru cinci ani. În procedura penală, ea se aplică pentru perioade limitate, fiecare prelungire necesitând o justificare legală.
Avocatul Vadim Vieru, reprezentant al Asociației Promo-LEX, a atras deja atenția asupra acestei probleme. El a explicat că termenul de cinci ani invocat de autorități apare în legislația privind regimul străinilor în legătură cu interdicția de intrare în Republica Moldova sau declararea unei persoane ca indezirabilă, nu ca temei general pentru obligarea acesteia să rămână pe teritoriul țării.
Diferența este fundamentală. Statul poate, în condițiile legii, să refuze intrarea unui cetățean străin sau să dispună îndepărtarea acestuia. Dar nu îl poate obliga să rămână pe teritoriul său timp de cinci ani numai pentru că autoritățile au anunțat o asemenea decizie.
Până la momentul redactării acestui articol, autoritățile nu au făcut publică existența unui dosar penal împotriva lui Krasnoselski și nici nu au indicat un alt temei juridic concret care să justifice interdicția anunțată.
În aceste condiții, măsura riscă să rămână o declarație politică fără efect juridic, dacă instituțiile competente nu pot demonstra că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege.
Iată încă un motiv pentru care consider necesară adoptarea unei legi privind teritoriul ocupat de Federația Rusă.
O asemenea lege ar putea defini statutul administrației de facto de la Tiraspol, ar putea reglementa consecințele juridice ale participării la structurile neconstituționale și ar putea stabili instrumentele prin care autoritățile Republicii Moldova răspund unor acțiuni îndreptate împotriva suveranității și ordinii sale constituționale.
Desigur, nici o asemenea lege nu ar putea autoriza restrângerea arbitrară a libertății de circulație. Orice măsură individuală ar trebui să respecte Constituția, principiul proporționalității și garanțiile procesuale.
Dar tocmai aceasta este diferența dintre o politică de stat întemeiată pe reguli juridice clare și reacțiile improvizate la provocările Moscovei.
Republica Moldova are nevoie de un cadru legislativ coerent privind teritoriul pe care nu îl controlează, nu de anunțuri privind sancțiuni al căror temei juridic rămâne neexplicat.
