Statul Republica Moldova a fost fondat, în mod paradoxal, pe două acte fundamentale care se contrazic profund. Declarația de Independență din 1991 care este, fără echivoc, certificatul denaștere românesc al statului, afirmând limba română, istoria comună cu România și ruptura de imperiul sovietic cu tradiția vulgară a moldovenismului antiromânesc. Dar acest act fondator a fost trădat doar trei ani mai târziu, când Constituția din 1994 a fost impusă ca un pașaport ideologic al moldovenismului sovietic, al continuității identitare a RSS Moldovenești.
Această contradicție nu este un simplu detaliu de arhitectură constituțională – ea a legiferat dedublarea identitară a Republicii Moldova, o schizofrenie istorică alimentată de două secole de rusificare și deznaționalizare sistematică în teritoriile românești de la est de Prut.
Rezultatul? O societate dezlânată identitar, cu falii profunde între cetățeni, incapabilă să genereze un consens național sănătos. Un stat fără națiune, o populație fără identitate. Această fractură culturală și simbolică explică și stagnarea cronică a economiei, exodul masiv al populației, catastrofa demografică și tristețea de a fi, în 2025, cel mai sărac stat al Europei.
În asemenea condiții, ideea integrării europene nu mai apare ca un proiect firesc de dezvoltare, ci ca un efort din ce în ce mai artificial, tot mai rupt de realitățile de pe teren. Republica Moldova, cuplată forțat de considerente geopolitice cu Ucraina în procesul de aderare la Uniunea Europeană, riscă o blocare dublă – atât din interior, prin incapacitatea instituțională și economică, cât și din exterior, prin problemele legate de reconstrucția Ucrainei după un război dezastruos.
Finalul războiului din Ucraina va marca, aproape inevitabil, sfârșitul indulgentului pragmatism geopolitic care a favorizat temporar parcursul european al Chișinăului. Țări precum Țările de Jos, Danemarca sau Austria – judecând după pozițiile lor constante privind extinderea UE – vor avea toate motivele să blocheze aderarea unei Moldove percepute drept stat eșuat, fragil și profund asistat.
Partidul de guvernământ PAS, care în 2021 a câștigat în mod spectaculos pe fondul speranței pro-europene, nu a livrat pe timpul guvernării sale o viziune economică clară, reformă reală sau consolidare identitară. Mai grav, PAS a reciclat un moldovenism statalist cu ambalaj european, o versiune diluată, dar similară ideologic cu moldovenismul sovietic antiromânesc, promovat de partidele pro-ruse.
Prin această politică identitară ambiguă, PAS nu doar că nu a combătut propaganda rusă, ci i-a oferit o zonă de legitimare simbolică. Moldovenismul „pro-european” a menținut viu un spațiu ideologic de tip sovietic, în care se regăsesc nestingherit forțele antiromânești și antieuropene.
În același timp, PAS a adoptat o atitudine cinică și distructivă față de segmentul unionist, cel care în mod tradițional a constituit motorul mișcării de emancipare națională și pro-europene autentice. În loc să cultive și să susțină o alianță naturală cu inițiativa electorală BUN – singurul proiect serios de coagulare a forțelor unioniste și potențial partener în formarea unei majorități pro-europene –, PAS a preferat să-i torpileze electoral existența, folosind argumentul „votului util”.
Această tactică mioapă, sprijinită intens de propagandiștii PAS de pe rețelele sociale, riscă să distrugă însăși șansa formării unei noi majorități pro-europene. Unionismul – deși marginalizat instituțional – nu este o forță neglijabilă, iar decepția profundă din această zonă față de PAS este evidentă. Mulți dintre unioniști nu mai cred în votul „strategic” din 2021 și aleg absenteismul sau sprijinul pentru BUN. Refuzul PAS de a colabora cu unioniștii autentici favorizează indirect revenirea la guvernare a forțelor pro-ruse.
Ironia amară este că PAS, partidul care se revendică drept garant al parcursului european al Republicii Moldova, riscă, prin propriile acțiuni, să compromită tocmai acest drum. În loc să sprijine consolidarea unei veritabile alianțe pro-europene, PAS adoptă o atitudine exclusivistă, refuzând să înțeleagă că succesul electoral al Blocului Unirea Națiunii (BUN) nu este o amenințare, ci o condiție necesară pentru formarea unei majorități parlamentare funcționale, capabile să continue proiectul european.
Blocul BUN propune o cale alternativă și realistă către UE: integrarea prin reunificarea etapizată cu România – un proiect viabil în condițiile în care Republica Moldova, rămasă pe cont propriu, nu întrunește criteriile unui stat funcțional, nici economic, nici instituțional, fiind în permanență vulnerabilă la o eventuală revenire la putere a forțelor pro-Moscova.
Singura șansă reală pentru continuarea parcursului european al Republicii Moldova este un vot consolidat al alegătorilor unioniști în favoarea Blocului Unirea Națiunii (BUN). Fără acest sprijin, PAS nu va fi în măsură să formeze o coaliție stabilă și coerentă după alegeri, capabilă să depășească limitele de viziune și acțiune ale actualei guvernări.
În această lumină, PAS ar trebui să fie principalul interesat de succesul electoral al BUN – cu condiția, desigur, să fie un partid matur politic, capabil să-și depășească reflexele de monopol și să gândească strategic, în termeni de construcție națională și nu de supraviețuire partinică.
În antiteză, așa-numiții „unioniști timizi” – cei care invocă românismul doar pentru imagine academică sau capital electoral, dar în realitate întrețin ideologia unui moldovenism funcțional de extracție stalinistă – devin, prin lipsa de curaj și viziune, complici ai posibilului eșec european al Republicii Moldova.
Așadar, miza alegerilor din 28 septembrie nu este doar despre cine va guverna, ci despre direcția de destin pe care o alege această țară: prelungirea ambiguității identitare care duce la stagnare, ori un pas decisiv spre integrare reală prin unitate națională. Fără succesul proiectului unionist reprezentat de BUN, PAS nu are cum să creeze o majoritate pro-europeană. Fără un vot unionist consolidat, integrarea în UE va rămâne un vis frumos, dar imposibil. Iar fără o viziune identitară clară, România va rămâne la Prut, iar Moldova – pe marginea prăpastiei, dacă nu cumva deja în ea.
