Reținerea lui Vladimir Plahotniuc în Grecia, precum și decizia instanței britanice de a-l elibera din arest preventiv pe Veaceslav Platon, au acaparat aproape complet agenda mediatică, deturnând atenția opiniei publice de la subiectele cu adevărat relevante ale campaniei electorale spre zona „analizelor de la scara blocului”, zvonurilor și celor mai deocheate teorii conspiraționiste. Această alunecare spre senzațional și anecdotic riscă să eclipseze exact acele teme care ar trebui să stea în centrul dezbaterii civice: reformele reale, responsabilitatea guvernării și opțiunile strategice ale Republicii Moldova.
Publicarea recentă a listelor electorale de către Partidul Acțiune și Solidaritate s-a produs ca ceva previzibil, fără elemente de surpriză. Componența acestora nu a făcut decât să confirme informațiile sifonate anterior în spațiul public. Dacă acceptăm că selecția candidaților pe listă rămâne o prerogativă a partidelor politice, trebuie să acceptăm și faptul că lista electorală reprezintă, în esență, o declarație de principii și o proiecție asupra modului în care un partid politic își concepe guvernarea.
În cazul nostru, întrebările privind criteriile de selecție a candidaților rămân fără un răspuns clar sau onest. Dacă partidul nostru drag a hotărât că un anumit nume – să spunem, doamna Maria Acbaș – trebuie să-mi fie deputat, rolul meu, ca alegător, se reduce la a merge disciplinat la urne și a consimți, prin vot, la această decizie. Libertatea reală pe care o am este aceea de a valida ceea ce mi s-a impus.
Cazul dnei Maria Acbaș nu este singular, dar cu certitudine este unul antologic. Cunoscută anterior ca susținătoare a proiectului politic promovat de Mark Tkaciuk, domnia sa pare să fi traversat, peste noapte, un proces de reconversie ideologică spectaculoasă, fiind astăzi prezentată drept exponent al valorilor proeuropene. Ce anume a justificat această metamorfoză fulgerătoare? Și mai ales, ce a determinat PAS să păstreze în listă cadre „antropologice”, în ciuda multiplelor critici, rămâne un mister. De fapt, această tăcere persistentă este în sine, un mesaj.
Prezența doamnei Maria Agbaș pe poziția 16 a listei electorale PAS ridică semne de întrebare cu atât mai mari cu cât aceasta precedă personalități cu o recunoaștere publică și profesională incontestabilă, precum rectorul Universității Tehnice, domnul Viorel Bostan, sau rectorul Universitatea de Stat de Medicină şi Farmacie „Nicolae Testemiţanu”, domnul Emil Ceban. Care au fost criteriile care au determinat această ierarhie? Ce merite sau atuuri politice justifică plasarea unei foste militante a mișcării „Congresul Civic” a lui Mark Tkaciuk — cunoscut pentru viziunile sale ideologice șovine — înaintea unor figuri academice de prestigiu, cu capital simbolic (dar și electoral) considerabil? Sunt întrebări firești într-o democrație funcțională. Răspunsurile, însă, întârzie. Iar tăcerea, din nou, spune mai mult decât pare.
Cel mai semnificativ fapt legat de lista electorală a PAS nu este neapărat prezența maestrului Nicolae Botgros sau a luptătoarei Anastasia Nichita – figuri pitorești, dar lipsite de orice relevanță politică. Ceea ce se remarcă cu adevărat este dispariția unei voci: cea a lui Oazu Nantoi. Absența sa de pe listă nu este un simplu detaliu ori un retuș de campanie. Este un semnal. Unul care arată că în locul gândirii critice, al discursului articulat și al unei reprezentări asumate a interesului public, se preferă figuri obediente, inodore, incolore și insipide. Iar asta spune mult despre direcția pe care pare să o fi ales partidul.
L-am cunoscut pe Oazu Nantoi pe când aveam 19 ani, în perioada formării Frontului Popular din Moldova. În 2007 am devenit colegi de partid. N-am avut niciodată o relație prea apropiată, deși trebuie să recunosc că admirația mea pentru dânsul a fost constantă. I-am respectat întotdeauna rigoarea intelectuală, logica sa precisă – matematică – și capacitatea, tot mai rară în spațiul nostru politic, de a formula idei originale, coerente și bine articulate. Într-un Parlament în care discursul public este, prea adesea, redus la clișee împrumutate de pe TikTok, Oazu Nantoi se distinge printr-o gândire analitică autentică.
Tocmai de aceea, dispariția sa de pe lista electorală a PAS, fără nicio explicație publică, nu poate fi tratată drept o simplă decizie tehnică sau de ordin intern. Ea transmite un semnal mai profund despre direcția în care se îndreaptă partidul și despre raportul acestuia cu vocile independente din propriile rânduri.
În acest context, apare o întrebare firească: cât de justificată este înlocuirea lui Oazu Nantoi cu Maria Acbaș? O întrebare la care cred că nu vom auzi niciodată un răspuns. Din păcate spațiul public a fost închis cu grijă, iar mecanismele de feedback – blocate sistematic. Nici măcar simulacrul consultării nu mai este practicat. Paradoxal, regimul lui Voronin, oricât de represiv, păstra un anumit sistem de supape de reacție instituționale la critici. Astăzi, tăcerea a devenit reflex oficial. Lipsa de răspuns nu mai este o scăpare – este politică de stat.
În toate partidele politice din Republica Moldova, întocmirea listelor electorale este un proces opac, gestionat în culise, potrivit unor criterii care țin mai degrabă de loialități interne, afinități personale, relații de familie sau utilitate electorală de moment. Competența, integritatea sau reprezentativitatea publică sunt, în cel mai bun caz, factori facultativi – aproape niciodată determinanți. Iar atunci când cetățeanul întreabă, pe bună dreptate, „cum de a ajuns acest tâmpit deputat”, răspunsul vine prompt: „păi așa a decis poporul”. Așa arată de fapt o democrație confiscată de partide: votul își pierde funcția de mecanism real de selecție și devine un simplu gest de consimțământ formal.
Problema dată n-a apărut în această campanie electorală. Ea este structurală și persistă mocnind, de peste trei decenii. Din 1993 încoace, odată cu adoptarea sistemului electoral proporțional bazat pe liste închise, alegătorul a fost treptat exclus din procesul autentic de decizie politică. În esență, cetățeanul nu alege – ci confirmă. Girează alegeri făcute în altă parte, de alții, în numele unui „bine superior” invocat cu o regularitate aproape ritualică.
Începând cu 1993, cele 101 mandate din Parlament sunt alocate printr-un sistem de reprezentare proporțională pe liste închise, într-o singură circumscripție națională. În teorie, acest mecanism ar trebui să asigure o reflectare fidelă a voinței electoratului. În practică, însă, el a golit de conținut ideea de parlamentarism. A produs un legislativ, dominat de ierarhii partinice, în care reprezentarea interesului public este de cele mai dese ori, secundară față de disciplina internă a partidului.
În 2007, am avut ocazia să discut acest subiect cu un expert eston care participase, în anii ’90, la redactarea proiectului Legii privind alegerea Parlamentului nr. 1609-XII din 14 octombrie 1993. Cu o onestitate remarcabilă, mi-a mărturisit că avertizase autoritățile de la Chișinău, încă din faza de elaborare: sistemul propus – bazat pe o listă închisă, într-o singură circumscripție națională – era profund inadecvat pentru realitățile politice, instituționale și culturale ale Republicii Moldova. În opinia sa, un asemenea model nu avea cum să genereze pluralism sau responsabilitate democratică. Dimpotrivă, risca să producă structuri de partid închise, autoritare și ierarhizate – adevărate replici post-sovietice ale КПСС (PCUS), adaptate contextului de tranziție.
În Estonia, adoptarea sistemului de vot proporțional a fost însoțită de un mecanism corectiv esențial: votul preferențial. Concret, alegătorul, în momentul în care se prezintă la urne, primește un buletin cu lista candidaților unui partid și are posibilitatea de a indica numărul candidatului din lista electorală pe care îl preferă. Astfel, votul său nu se limitează la opțiunea pentru un partid, ci influențează direct ierarhia internă a listei.
Acest sistem păstrează avantajele reprezentării proporționale, dar introduce o doză de control democratic real asupra componenței Parlamentului. Locul candidaților pe listă nu mai depinde exclusiv de bunăvoința conducerii partidului, ci și de sprijinul concret al alegătorilor. Rezultatul este un proces politic mai deschis, mai concurențial și, nu în ultimul rând, mai responsabil.
Mai simplu spus, votul preferențial nu înlocuiește sistemul proporțional – îl corectează și îl democratizează. Alegătorul nu mai este constrâns să accepte pasiv ordinea impusă de conducerea partidului, ci are posibilitatea reală de a influența componența finală a listei. Prin acordarea unuia sau mai multor voturi de preferință candidaților pe care îi consideră cei mai competenți, alegătorul poate modifica ierarhia internă a listei în funcție de sprijinul popular efectiv. În acest fel, selecția parlamentarilor nu mai reflectă exclusiv voința политбюро-ului (biroului politic), ci și opțiunile reale ale electoratului.
Moldova, ca de obicei, a ales o altă cale decât lumea normală. În loc să adapteze modelul proporțional prin mecanisme de corecție democratică – precum votul preferențial – a optat, timp de trei decenii, pentru consolidarea unei arhitecturi politice ermetice. Un sistem în care accesul noilor actori politici este, practic, imposibil fără consimțământul sau girul „marelui logofăt” de partid. Acest model a generat apariția unei oligarhii politice interne, greu de penetrat, în care rotația firească este imposibilă.
Personal, am încercat de-a lungul anilor, în mod repetat, să impulsionez o dezbatere publică serioasă pe tema reformei sistemului electoral. Am discutat cu juriști, jurnaliști, parlamentari și auto-intitulați reformatori. Din păcate, fără rezultat. Problema nu este lipsa soluțiilor – acestea există și sunt bine cunoscute. Problema este refuzul constant de a le accepta.
Adoptarea votului preferențial nu este un simplu detaliu tehnic, ci o reformă de substanță – poate chiar una esențială pentru revitalizarea democrației moldovenești. Este, în fond, singura cale realistă prin care Parlamentul poate fi transformat dintr-o anexă obedientă a „deținătorului de ștampilă” într-un for pluralist, viu și reprezentativ. În plus, introducerea votului preferențial ar crea, implicit, un mecanism de evaluare internă a legitimității publice a candidaților. Alegătorii ar putea exprima nu doar sprijinul pentru un partid, ci și încrederea în oamenii care îl compun. Ar deveni vizibil cine are greutate politică reală și cine este prezent pe listă doar prin loialitate sau conjunctură. Un astfel de sistem ar încuraja competiția internă, meritocrația și, nu în ultimul rând, responsabilitatea publică. Exact ceea ce lipsește astăzi din arhitectura politică a Republicii Moldova.
Aș vrea să închei acest text cu următorul gând: nicio reformă economică, judiciară sau administrativă nu poate fi cu adevărat durabilă dacă nu este dublată de o veritabilă reformă politică. Iar în centrul acesteia se află, inevitabil, reforma sistemului electoral. De aici pornește totul – de la felul în care este construită reprezentarea, până la modul în care se formează elitele, se exercită puterea și se distribuie responsabilitatea. Fără o participare reală a cetățeanului și fără un mecanism autentic de selecție democratică, toate celelalte reforme riscă să fie fragile, reversibile și, în cele din urmă, iluzorii.
(Alexandru Tănase; Cotidian.md, 25 iulie 2025)
