Uneori, cele mai persistente probleme ale unei societăți nu sunt cele care provoacă scandaluri. Sunt cele cu care oamenii au învățat să trăiască. La început deranjează, apoi devin obișnuință, iar într-o bună zi descoperim că anormalitatea s-a instalat atât de confortabil în viața noastră, încât aproape nimeni nu o mai observă.
În ajunul Zilei Limbii Române, pe care o sărbătorim la 31 august, s-au încins din nou spiritele la Chișinău. De această dată, în jurul concertului din Piața Marii Adunări Naționale, anunțat și apoi anulat de Ministerul Culturii. Au urmat reacții, explicații și controverse. Până la urmă, lucrurile par să fi fost reconsiderate. Foarte bine.
Numai că toată această mobilizare în jurul Zilei Limbii Române mi-a revenit în minte câteva zile mai târziu, într-un loc mult mai banal și, tocmai de aceea, poate mai relevant pentru felul în care o limbă trăiește cu adevărat într-o societate.
Mă dusesem la cinema.
Voiam pur și simplu să văd The Odyssey al lui Christopher Nolan, cu Matt Damon, Charlize Theron, Anne Hathaway și alți mari actori. Nimic patriotic sau geopolitic. Homer, Nolan, popcorn și două ore în care să uiți de realitatea moldovenească.
În timp ce cumpăram biletul, am aruncat o privire peste programul cinematografului. Mai mult din plictiseală decât din curiozitate. Și am observat ceva atât de banal, încât probabil tocmai de aceea încetaserăm să-l mai vedem.
Limba română aproape că lipsea.
Existau, ce-i drept, câteva proiecții subtitrate în română. Le evit de obicei. Unele traduceri îți dau impresia că traducătorul nu cunoștea prea bine nici limba din care traducea, nici pe cea în care trebuia să traducă. Alteori, subtitrarea pare făcută în bătaie de joc, doar pentru a bifa o formalitate și a merge mai departe.
Dar adevărata surpriză era în altă parte. Filmele pentru copii. Aproape toate în rusă.
Și aici trebuie făcută o precizare, fiindcă în Republica Moldova este suficient să pronunți cuvintele „română” și „rusă” în aceeași propoziție pentru ca discuția să fie împinsă imediat într-o tranșee ideologică. Nu am nimic împotriva filmelor în limba rusă. Nici pentru adulți, nici pentru copii. Există public care dorește să le vadă în rusă și este firesc să aibă această posibilitate.
Problema nu este că rusa există. Problema este că româna lipsește.
Este pur și simplu anormal ca alegerea să existe pentru unii și să dispară pentru ceilalți. Este anormal ca un copil crescut într-o familie în care se vorbește româna, care nu cunoaște rusa, să intre într-un cinematograf din propria lui țară și să descopere că filmele pentru copii sunt într-o limbă pe care nu o înțelege.
După treizeci și cinci de ani de independență, am ajuns să formulăm ca revendicare ceea ce într-un stat european normal ar trebui să fie o banalitate comercială: posibilitatea unui copil de a vedea un desen animat în limba oficială a statului în care s-a născut.
Ceea ce văzusem în programul unui cinematograf, bineînțeles, nu era o întâmplare de moment. Dar am vrut să înțeleg cât de reprezentativă era această situație și care este, de fapt, proporția dintre proiecțiile în limba română și cele în limba rusă. Am solicitat, în acest sens, date oficiale de la Centrul Național al Cinematografiei (CNC). Până la urmă, cifrele redau un tablou mai complet.
Dintr-un total de 569 de proiecții analizate, 69,2% aveau coloana sonoră în limba rusă. În limba română erau doar 15,8%, iar alte 14,9% erau proiectate în versiunea originală/engleză.
Chiar dacă adunăm toate formele în care spectatorul putea avea acces la limba română – film original românesc, dublaj sau subtitrare – ajungem la 182 de proiecții din 569, adică sub 32%.
Cu alte cuvinte, ceea ce observasem privind programul cinematografului nu era doar o impresie de moment. Cifrele descriu aceeași realitate: aproape șapte din zece proiecții sunt oferite cu audio în limba rusă, în timp ce mai puțin de una din șase are audio în limba română.
Și atunci întrebarea nu mai ține de gusturi, de percepții sau de susceptibilități identitare. Devine una cât se poate de concretă: cum se face că, după mai bine de trei decenii de la proclamarea independenței Republicii Moldova, sectorul nostru cinematografic continuă să funcționeze, din punct de vedere lingvistic, după reflexe formate într-o cu totul altă epocă?
Uniunea Sovietică a dispărut în 1991. Au dispărut steagurile, stemele și comitetele raionale de partid. Republica Moldova și-a proclamat independența. Limba română a revenit în Constituție, școală, administrație, legislație, dar practic este inexistentă în cinematografe.
Până la urmă, limba unui cinematograf nu este doar limba în care este difuzat un film. Este limba în care un copil îl aude pentru prima dată pe eroul său preferat. Limba în care râde la o glumă sau în care înțelege o poveste face parte din mediul cultural în care acel copil crește. Iar mediile culturale nu apar din nimic. Ele sunt construite în timp, prin instituții, piețe, obiceiuri și, mai ales, prin inerție.
Dar situația devine cu adevărat interesantă abia atunci când încercăm să aflăm cine și prin ce mecanisme decide în ce limbă consumăm cultură în Republica Moldova.
Pentru a dezlega acest mister, am făcut și eu o modestă investigație. Am consultat cadrul normativ al Republicii Moldova privind cinematografia, distribuția filmelor și regimul lingvistic, după care am încercat să văd cum au abordat aceeași problemă alte state europene care au trecut, într-o formă sau alta, prin experiențe istorice asemănătoare.
Funcționarea sectorului cinematografic nu se desfășoară, desigur, într-un vid juridic. Avem o Lege a cinematografiei nr. 116 din 3 iulie 2014, avem o serie de acte normative adoptate pentru punerea ei în aplicare, inclusiv Hotărârea Guvernului nr. 846 din 4 decembrie 2015. Voi trece, deocamdată, peste calitatea acestor reglementări. Legislația noastră are deseori remarcabilul talent de a reglementa minuțios totul, cu excepția lucrurilor care trebuie cu adevărat reglementate.
În cazul de față, întrebarea este foarte simplă: ce exigențe legale există cu privire la limba în care sunt difuzate filmele în cinematografele din Republica Moldova?
Răspunsul m-a surprins. Aproape niciuna.
Și spun că m-a surprins pentru că, în domeniul audiovizualului, legiuitorul moldovean a fost mult mai exigent. Acolo există reguli clare privind utilizarea limbii române, cote, proporții și obligații referitoare la programele audiovizuale. Statul a considerat, așadar, că limba în care cetățeanul primește informație și consumă produse audiovizuale este suficient de importantă pentru a justifica intervenția legiuitorului.
În domeniul cinematografiei nu există un mecanism comparabil care să garanteze o prezență efectivă a filmelor în limba română.
Desigur, existența unor asemenea reguli în audiovizual nu înseamnă că problema prezenței excesive a limbii ruse a fost rezolvată în audiovizual. Departe de mine acest gând. Diferența este alta: în audiovizual statul a încercat măcar să stabilească niște reguli în timp ce în cinematografie pare să fi uitat că problema există.
Dacă vom privi prin reglementările statelor europene, vom observa că ceea ce lipsește din legislația noastră este cât se poate de obișnuit în alte state.
În România, de exemplu, regula este formulată fără echivoc. Art. 60 alin. (3) din Ordonanța Guvernului nr. 39/2005 privind cinematografia permite proiecția publică a filmelor numai dacă acestea sunt traduse ori dublate în limba română. Filmele pot fi proiectate și într-o limbă minoritară, dar cu condiția ca, în aceeași perioadă, să fie proiectate și în română. Iar legea nu se limitează la declarații: încălcarea regulii este contravenție și se sancționează, potrivit art. 68 lit. e), cu amendă între 5.000 și 25.000 de lei românești.
România nu este o excepție. Reguli similare există în mai multe state europene. Bulgaria, prin art. 41 din Legea industriei cinematografice, impune traducerea filmelor străine și dublarea anumitor filme pentru copii. Slovenia, prin art. 24 alin. (2) din Legea privind utilizarea publică a limbii slovene, cere subtitrarea sau dublarea filmelor străine, iar producțiile destinate copiilor preșcolari trebuie dublate. Letonia, prin art. 17 din Legea limbii oficiale, impune dublarea sau subtitrarea în letonă, iar Croația, prin art. 21 din Legea activităților audiovizuale, condiționează, cu anumite excepții, proiecția operelor străine de adaptarea lor în limba croată. În Ucraina, regula este și mai strictă: art. 23 alin. (6) din Legea privind funcționarea limbii ucrainene ca limbă de stat stabilește că limba distribuției și proiecției cinematografice este ucraineana, iar proiecțiile filmelor străine în limba originală cu subtitrare ucraineană sunt permise doar în limitele și condițiile prevăzute de lege.
Lista exemplelor poate continua, dar nu are sens, deoarece principiul este același: în cinematografe pot fi prezente diferite limbi, însă limba oficială nu poate fi absentă.
Așadar, nu vorbim despre vreo invenție exotică și nici despre o presupusă cruciadă lingvistică. Vorbim despre instrumente juridice pe care state europene le folosesc de ani buni pentru un scop cât se poate de firesc: să garanteze că limba oficială a statului nu devine o limbă străină în propriile cinematografe.
Desigur, operatorii cinematografelor vor invoca argumentul costurilor. Iar într-o piață atât de concentrată precum cea din Republica Moldova, unde oferta cinematografică pare dominată de un singur operator, argumentul comercial capătă o greutate și mai mare. Subtitrarea și, mai ales, dublarea înseamnă cheltuieli suplimentare, iar tentația de a le evita pentru a mai rotunji puțin profitul este ușor de înțeles.
Numai că interesul comercial al unui operator, oricât de legitim ar fi, nu poate ține loc de politică culturală a statului.
Iar dublarea în limba română, mai ales a filmelor destinate copiilor care încă nu pot citi subtitrările sau spectatorilor cărora vârsta le face dificilă urmărirea lor, nu este nicidecum o misiune imposibilă. Republica Moldova are teatre, școli de actorie și suficienți actori talentați pentru care participarea la asemenea proiecte ar putea deveni o extensie firească a profesiei lor. Nu ne lipsește nici limba, nici vocea și nici talentul. Ne lipsește, deocamdată, mecanismul care să le aducă în sala de cinematograf.
Povestea nu se oprește însă aici.
Căutând prin arhiva platformei guvernamentale particip.gov.md, am descoperit că problema nu doar că a fost cunoscută de autorități, dar, la un moment dat, Ministerul Culturii a încercat chiar să o rezolve. În septembrie 2024 Centrul Național al Cinematografiei a inițiat consultarea publică a unui proiect de modificare a Hotărârii Guvernului nr. 846/2015 privind punerea în aplicare a Legii cinematografiei nr. 116/2014.
Proiectul conținea trei prevederi esențiale:
- obligativitatea subtitrării sau dublării în limba română a filmelor destinate exploatării;
- o cotă de minimum 25% de filme europene, inclusiv cel puțin 15% filme în limba română și/sau autohtone;
- o cotă de minimum 10% pentru filmele produse în Republica Moldova.
Cu alte cuvinte, CNC identificase problema și propusese o soluție apropiată de modelele europene descrise mai sus. Însă, după consultările publice, peste 30% din textul proiectului a fost modificat, iar prevederile privind regimul lingvistic au fost eliminate. În versiunea definitivată în martie 2026, acestea nu mai apar în forma finală adoptată.
Nu este clar cine a stat în spatele deciziei de a elimina aceste prevederi și nici ce argumente au justificat-o. Tocmai de aceea, cred că ar fi cazul ca noul ministru al Culturii să verifice ce s-a întâmplat pe traseul dintre proiectul inițial și forma finală și, mai ales, de ce tocmai prevederile privind regimul lingvistic au fost eliminate.
Pentru că aici nu mai pare să fie vorba despre o simplă operațiune de redactare juridică. Cineva a considerat că aceste prevederi nu trebuie să ajungă în actul final. Ar fi interesant să aflăm cine – și de ce.
În lipsa unei explicații, rămâne inevitabil loc pentru presupuneri, inclusiv aceea că operatorii din industria cinematografică au găsit „mijloacele de convingere” necesare pentru ca aceste prevederi să fie eliminate din proiect. Nu afirm că anume așa s-a întâmplat. Dar atunci când nu există explicații clare despre motivele pentru care s-a renunțat la o prevedere esențială a unui proiect, apar inevitabil tot felul de suspiciuni.
Dar să lăsăm pentru moment suspiciunile și să ne întoarcem la consecințe. În anul 2026, un copil vorbitor de română poate intra într-un cinematograf din Republica Moldova și descoperi că, în propria lui țară, nu poate vedea un film pentru copii în limba pe care o înțelege. Până la urmă, despre asta este vorba, dincolo de regulamente, cote și prevederi dispărute.
Mai există o întrebare care merită pusă: cum ajung astăzi producțiile cinematografice rusești, inclusiv cele pentru copii, în cinematografele din Republica Moldova și cine sunt distribuitorii prin care acestea sunt importate?
Întrebarea nu este deloc lipsită de importanță. După agresiunea împotriva Ucrainei, statele europene și Uniunea Europeană au introdus restricții severe împotriva unor instituții media rusești considerate instrumente ale propagandei Kremlinului.
În aceste condiții, atunci când pe ecranele cinematografelor din Republica Moldova ajung producții rusești precum Последний богатырь sau Колобок, cred că avem dreptul să punem o întrebare suplimentară: prin ce circuit comercial ajung aceste filme la noi, cine sunt beneficiarii economici ai distribuirii lor și unde ajung, în cele din urmă, banii pe care spectatorii moldoveni îi plătesc pe bilete?
Poate că a venit timpul să discutăm și despre instituirea unui mecanism prin care anumite producții provenite din state agresoare sau realizate de entități aflate sub sancțiuni să poată fi distribuite și proiectate public numai în baza unui certificat de distribuție și exploatare, eliberat în urma unei verificări prealabile a provenienței producției, a surselor de finanțare și a eventualelor elemente de propagandă. O asemenea competență ar putea reveni STRATCOM, în cooperare cu CCA și Centrul Național al Cinematografiei.
Nu este vorba despre introducerea unei cenzuri cinematografice, ci despre o chestiune legitimă de securitate: este normal ca producții finanțate sau realizate de structuri asociate unui stat agresor să intre nestingherit pe piața Republicii Moldova, fără ca vreo instituție să verifice cine le finanțează, ce mesaj promovează și cine beneficiază economic de distribuirea lor?
În loc de concluzii
La finalul acestei modeste investigații, întrebarea de la care am pornit rămâne la fel de simplă: cum se face că, după treizeci și cinci de ani de independență, limba română poate fi limba Constituției, a Parlamentului, a școlii și a administrației, dar continuă să intre cu atâta dificultate într-o sală de cinematograf?
Nu cred că problema poate fi pusă exclusiv pe seama pieței. România, Bulgaria, Slovenia, Croația, Letonia sau Ucraina au demonstrat că statul poate stabili reguli care protejează limba oficială fără să interzică celelalte limbi și fără să desființeze libertatea economică.
Nimeni nu propune interzicerea filmelor în limba rusă. Cei care doresc să le privească în rusă, să fie sănătoși. Dar aceeași posibilitate trebuie să o aibă și cei care vor să le vadă în română. Mai ales copiii, care nu ar trebui să învețe o altă limbă pentru a putea vedea un desen animat în propria lor țară.
Cea mai eficientă rusificare este, poate, cea care nu mai trebuie impusă, pentru că a devenit obișnuință. Uneori este suficient să nu schimbi nimic. Versiunea rusească există, cea românească nu. Copilul se obișnuiește, părintele se resemnează, cinematograful continuă să vândă bilete, iar statul privește în altă parte.
Am început acest text de la discuțiile despre concertul dedicat Zilei Limbii Române. Poate că, până la urmă, cel mai frumos cadou pe care noul ministru al Culturii l-ar putea oferi societății de 31 august ar fi unul mult mai simplu decât un concert.
La prima ședință de Guvern, ar putea propune modificarea Hotărârii Guvernului nr. 846/2015 și includerea unor prevederi clare privind subtitrarea sau dublarea obligatorie în limba română și prezența filmelor în limba română – prevederi care existau în proiect și care au dispărut miraculos pe parcursul procedurii din 2026.
O limbă nu trăiește doar prin sărbătorile care îi sunt dedicate, ci prin locurile în care poate fi vorbită, auzită și trăită. Inclusiv la cinematograf.
