S-a stins din viață Ilie Ilașcu, fost deținut politic al regimului separatist de la Tiraspol, deputat în Parlamentul Republicii Moldova și senator al României, una dintre personalitățile a căror biografie se suprapune peste însăși drama identitară, militară și politică a românilor din Basarabia post-sovietică.
A plecat dintre noi la vârsta de 73 de ani, lăsând în urmă nu doar o familie, ci și o comunitate în care pentru mulți numele său a însemnat rezistență, curaj și o fidelitate neclintită față de adevărul istoric și identitar al românilor.
„Pentru familie și pentru toți cei care l-au cunoscut, Ilie Ilașcu rămâne o amintire luminoasă, un om care a iubit sincer, a luptat cu demnitate, un patriot adevărat”, au transmis cei apropiați.
Originile unui luptător
Născut la 30 iulie 1952 în comuna Taxobeni, raionul Fălești, Ilie Ilașcu a crescut într-o epocă în care identitatea românească a basarabenilor era sub presiunea sistemului sovietic. A absolvit Facultatea de Studii Economice a Universității Agricole din Chișinău și, prin munca sa de economist-șef al Institutului de Cercetare „Dnestr” din Tiraspol, s-a afirmat profesional într-un mediu dominat de structurile administrative rusești.
Însă adevărata lui vocație s-a dovedit a fi lupta pentru adeăr și identitatea națională. Încă din anii ’80, când propagarea adevărului istoric despre limbă și identitate era considerată „naționalism periculos”, Ilașcu a devenit un activist al deșteptării naționale. A pledat pentru revenirea la alfabetul latin, pentru limba română și pentru idealul reîntregirii neamului.
De aceea, adversarii săi ideologici l-au poreclit „extremistul-șef”. În realitate, era doar economistul-șef care refuza compromisul moral.
Tiraspolul – începutul Calvarului
După 1989, când a devenit președintele filialei Frontului Popular din Tiraspol, Ilie Ilașcu a intrat în vizorul structurilor sovietice locale, nemulțumite de ascensiunea mișcării naționale românești în stânga Nistrului.
În 1992, în timpul războiului moldo-rus de pe Nistru, Ilașcu și colegii săi – Alexandru Leșco, Andrei Ivanțoc, Tudor Petrov-Popa – au fost arestați de autoritățile separatiste, într-un episod care rămâne până azi unul dintre cele mai întunecate momente ale istoriei recente.
Procesul a fost o parodie juridică: inculpații au fost ținuți în cuști de fier, prezentați ca „extrem de periculoși”, lipsiți de apărare reală, supuși presiunilor psihice și fizice. Ilie Ilașcu a primit pedeapsa capitală – condamnare la moarte prin împușcare.
În realitate, vina lor era că reprezentau o Moldovă românească care dorea rperea de Imperiul Răului.
Ulterior, pedeapsa i-a fost comutată în detenție pe viață. A urmat un deceniu de izolare: ani fără lumină, fără acces medical, fără contact normal cu familia – o detenție administrată cu acceptul tacit al Moscovei, într-un regim de ocupație nedeclarat.
Membru al Parlamentului în timp ce era întemnițat
În mod extraordinar, în timpul închisorii, Ilie Ilașcu a fost ales deputat în Parlamentul Republicii Moldova în 1994, apoi în 1998, în ciuda faptului că regimul separatist îl ținea fizic în lanțuri.
Acest paradox a devenit simbolic: un om închis între pereții unei celule continua să fie mai liber decât o întreagă clasă politică lașă, duplicitară și pasivă.
Eliberarea – o victorie a demnității
Pe 8 iulie 2004, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunțat una dintre cele mai importante hotărâri din istoria jurisprudenței europene: Ilașcu și alții vs. Moldova și Rusia.
CEDO a stabilit în mod explicit responsabilitatea Federației Ruse pentru:
- crearea regimului separatist din Transnistria,
- susținerea militară, politică și economică a acestuia,
- menținerea trupelor ruse pe teritoriul Republicii Moldova,
- abuzurile comise împotriva membrilor „Grupului Ilașcu”.
Rusia a fost condamnată la plata unor despăgubiri importante către Ilașcu.
La 5 mai 2001, ca urmare a presiunilor internaționale, Ilie Ilașcu a fost eliberat. A urmat eliberarea colegilor săi în anii 2004 și 2007.
Senator al României – o recunoaștere binemeritată
După eliberare, Ilașcu a primit cetățenia română și a devenit senator în Parlamentul României (2000–2008). Mandatele sale au fost marcate de:
- sprijin pentru românii de pe ambele maluri ale Prutului,
- apărarea memoriei celor uciși în războiul din 1992,
- promovarea intereselor Republicii Moldova în instituțiile statului român,
- susținerea constantă și vocală a Reunirii.
În discursurile sale, vocea i-a rămas aceeași: fermă, necompromisă, lipsită de ambiguități geopolitice.
Un simbol al jertfei și al unității naționale
În istoria modernă a României, Ilie Ilașcu rămâne unul dintre puținii oameni care au rostit, dintr-o celulă în care așteptau execuția, cuvintele: „Te iubesc, popor român!”
Mesajul nu a fost un slogan, ci o declarație de identitate în fața morții.
Un testament politic.
Un rezumat al destinului basarabean.
Uitarea – a doua condamnare
Din păcate, după 2001, memoria Grupului Ilașcu a suferit o nouă formă de detenție: marginalizarea. În școli nu se predă povestea lor, la marile ceremonii de stat numele lor nu este amintit, iar politicienii îi elogiază doar episodic.
Așa cum scria, câțiva ani în urmă, Alexandru Tănase: „Ei rămân condamnați la uitare în propria țară, pentru care au făcut pușcărie, jertfind zeci de ani din viață.”
Este un adevăr dureros.
Dar nu inevitabil.
Moștenirea lui Ilie Ilașcu
Pentru foarte mulți români de o parte și de alta a Prutului, Ilie Ilașcu rămâne:
- un martir al rezistenței basarabene,
- un simbol al luptei pentru identitate,
- un reper moral și politic,
- un argument viu al continuității românești în Basarabia și în Transnistria,
- o mărturie că libertatea are preț, dar merită toată jertfa.
A iubit România și Republica Moldova cu o pasiune pe care puțini contemporani au egalat-o. A considerat Unirea nu o opțiune politică, ci o datorie.
A murit Ilie Ilașcu.
Dar a rămas Ilie Ilașcu — în istorie, în conștiința noastră, în crezul unei generații.
Dumnezeu să-l odihnească în pace!
Un erou al neamului românesc s-a întors în lumină.
Să-i păstrăm vie memoria.
Să nu-l condamnăm din nou la uitare.
Reunirea.com îi aduce recunoștință — și promisiunea că idealul pentru care a suferit nu va fi lăsat să piară.
