Volumul generalului Alexandru Grumaz, „Invazia. Cronica unui război care a schimbat lumea (2022–2023)”, apărut în 2026 la Editura Paideia, este greu de redus la formula unei simple cronici militare. Autorul însuși precizează, în prefață, că nu urmărește doar prezentarea cronologică a mișcărilor de trupe, ci încearcă să exploreze întrebările fundamentale ale conflictului, privind războiul simultan din două perspective: de pe câmpul de luptă și din cancelariile lumii (pp. 3–4).
De aceea, mai interesant decât să încercăm să rezumăm cele 467 de pagini ale volumului mi se pare să-l folosim ca pe un interlocutor într-o întrebare care mă preocupă încă dinaintea zilei de 24 februarie 2022: ce a calculat greșit Rusia atunci când a decis să invadeze Ucraina și ce a învățat, între timp, din propriile greșeli?
După aproape cinci ani de război, întrebarea nu mai este numai ce s-a întâmplat, ci de ce s-a întâmplat atât de diferit de ceea ce anticipaseră cei care au declanșat războiul.
În săptămânile care au precedat 24 februarie 2022, una dintre marile întrebări era dacă Rusia va invada sau nu Ucraina. La o conferință organizată în cadrul Big Life Project, la care am participat în ajunul invaziei, am susținut că Rusia va invada Ucraina. Nu dispuneam de careva informații secrete și nu revendic aici vreun merit profetic. Raționamentul meu era destul de simplu.
Rusia concentrase în jurul Ucrainei un dispozitiv militar enorm. A aduce acolo oameni, blindate, muniții, carburanți, spitale de campanie, mijloace logistice și unități transferate uneori de la distanțe foarte mari presupunea costuri considerabile. Iar toate acestea trebuiau menținute în condițiile iernii.
Desigur, o asemenea concentrare putea servi presiunii diplomatice. Armatele sunt și instrumente de coerciție, nu numai de război. Dar, de la un anumit nivel, acumularea de forță dobândește și o logică operațională proprie. Întrebarea pe care mi-o puneam era foarte simplă: dacă nu intenționezi să folosești acest dispozitiv, pentru ce l-ai construit?
Mai exista un element. Rusia avusese experiența Georgiei în 2008, experiența Crimeii și Donbasului în 2014 și intervenise militar în Siria. Din asemenea precedente, conducerea rusă putea trage concluzia că utilizarea rapidă și limitată a forței poate produce fapte împlinite pe care comunitatea internațională le condamnă, le sancționează, dar pe care, în cele din urmă, este obligată să le integreze în realitatea geopolitică.
Privind retrospectiv, cred că una dintre erorile fundamentale a fost tocmai aceasta: Putin a extrapolat experiența unor operațiuni limitate asupra unui război de cu totul altă scară.
Am crezut atunci că Rusia va invada. Ceea ce nu am anticipat a fost măsura în care Kremlinul calculase greșit aproape toate consecințele invaziei.
Cartea generalului Grumaz revine în mai multe rânduri asupra acestei probleme. La pp. 117–118, autorul discută eșecurile serviciilor ruse de informații și descrie un război construit, în bună măsură, pe premise greșite. FSB ar fi dispus de informații care indicau existența unei opoziții și a unei capacități de rezistență în societatea ucraineană, dar asemenea informații ar fi fost minimalizate sau cosmetizate. GRU ar fi subestimat transformarea armatei ucrainene după 2014. Grumaz leagă această problemă de cultura fricii, de rigiditatea ierarhică și de tendința aparatului de a confirma așteptările conducerii.
Problema poate fi însă privită și într-un cadru mai larg. Nu știm exact ce informații avea Vladimir Putin pe masă înainte de invazie și trebuie să fim prudenți atunci când încercăm să reconstruim procesul său personal de decizie. Dar putem pune o întrebare instituțională: într-un sistem politic extrem de centralizat, cine îi spune conducătorului că premisele fundamentale ale deciziei sale sunt false? Și există o a doua întrebare, poate chiar mai importantă: dacă cineva îndrăznește să i-o spună, este conducătorul dispus să-l asculte?
Aici se află unul dintre paradoxurile sistemelor autoritare. Concentrarea puterii poate accelera extraordinar decizia. Nu trebuie negociat cu parlamentul, cu opoziția, cu presa sau cu o multitudine de instituții independente. Dar aceeași concentrare a puterii poate deteriora informația care ajunge la centru. Subordonatul începe să transmită nu neapărat ceea ce vede, ci ceea ce crede că superiorul dorește să audă. Iar când acest proces se repetă la mai multe niveluri, liderul poate ajunge să ia o decizie foarte rapidă pe baza unei realități care nu mai există decât în propriul sistem informațional.
Cred că Rusia a greșit în 2022 cel puțin în patru privințe: a subestimat statul ucrainean, armata ucraineană, societatea ucraineană și reacția Occidentului. Dintre toate, însă, poate cea mai gravă eroare a fost subestimarea Ucrainei însăși.
În acest context mi se pare sugestivă o replică atribuită lui Serghei Lavrov. Potrivit unei relatări publicate de Financial Times la 23 februarie 2023, la reuniunea de la Kremlin din 24 februarie 2022, unul dintre oamenii de afaceri ruși prezenți, surprins de faptul că o decizie de asemenea amploare fusese pregătită într-un cerc atât de restrâns, l-ar fi întrebat pe Lavrov cum fusese posibil acest lucru. Ministrul rus de externe ar fi răspuns că Putin avea trei consilieri: „Ivan cel Groaznic, Petru cel Mare și Ecaterina cea Mare.” Relatarea se bazează pe surse anonime și nu poate fi verificată independent, de aceea trebuie tratată ca atare. Dar formula este sugestivă pentru universul istoric în care putea fi gândită relația Rusiei cu Ucraina: nu numai prin realitățile politice ale anului 2022, ci și printr-o hartă mentală formată din reperele trecutului imperial.
Kremlinul a confundat proximitatea culturală cu loialitatea politică. A presupus că limba rusă, legăturile familiale, istoria comună și apropierea culturală puteau fi convertite aproape automat în acceptarea dominației politice ruse.
Dar Ucraina anului 2022 nu mai era Ucraina anului 1991. Și nici măcar Ucraina anului 2014.
În trei decenii se formaseră generații care nu cunoscuseră alt stat decât Ucraina independentă. Se formaseră elite politice, economice și intelectuale ale căror interese erau legate de existența acelui stat. Iar după 2014, războiul din Donbas și anexarea Crimeii acceleraseră procese identitare care existau deja.
Pe scurt, Kremlinul cunoștea foarte bine Ucraina pe care și-o imagina. Problema este că acea Ucraină nu mai coincidea cu Ucraina care se formase între 1991 și 2022.
La 3 iunie 2022, după primele o sută de zile de război, publicam un articol intitulat „O sută de zile de război în Ucraina. Câteva concluzii” („Activenews”, 3 iunie 2022)Recitindu-l acum, după mai bine de patru ani, unele formulări îmi par prea categorice. Dar una dintre observațiile de atunci cred că merită păstrată.
Scriam că în Ucraina se întâlniseră două armate care parcă purtau „războaie de generații diferite”. Diferența nu consta numai în armamentul utilizat, ci și în doctrină, tactică și organizarea comenzii. Observam descentralizarea mai mare a armatei ucrainene și libertatea acordată comandanților de la nivelurile inferioare. Aceste aspecte sunt elucidate detaliat și de Generalul Gurmaz în lucrare la paginile 124-125.
Astăzi aș fi mai prudent cu terminologia „generațiilor războiului”. Ea este controversată chiar în teoria militară și poate crea impresia că „generațiile” (formele) războiului se succed ordonat, una după alta. Războiul din Ucraina ne arată, de fapt, cât de mult pot coexista.
Aș păstra însă observația de fond. În primele luni ale războiului s-au confruntat două culturi militare diferite: una mai verticală, mai dependentă de comandamentul superior, de masă și de platformele militare clasice; cealaltă mai descentralizată, mai flexibilă și mai capabilă să combine inițiativa nivelurilor inferioare cu informația și tehnologia occidentală.
Astăzi aș descrie o parte a acestui fenomen printr-un concept mai precis: războiul centrat pe rețea. Într-un asemenea război nu superioritatea unei arme izolate este neapărat decisivă. Importantă este capacitatea de a conecta senzorul, informația, decizia și arma într-o singură rețea și de a scurta cât mai mult timpul dintre identificarea țintei și lovirea ei.
Cartea generalului Grumaz oferă exemple foarte bune. La pp. 183–184, autorul descrie drone comerciale folosite pentru corectarea tirului, echipe mici dotate cu NLAW și Javelin, comunicații redundante prin rețele civile criptate și populația locală utilizată ca sursă de informație. În formularea sa, această rețea descentralizată a compensat o parte a inferiorității numerice ucrainene.
Un exemplu și mai spectaculos este utilizarea aplicației guvernamentale Diia, lansată inițial în 2020 ca platformă de e-guvernare și transformată după declanșarea invaziei într-un instrument de reziliență și de colectare distribuită a informației. Prin chatbotul securizat e-Enemy (єВорог), cetățenii puteau transmite fotografii, înregistrări video și geolocația trupelor și tehnicii ruse observate. Datele erau filtrate și integrate în sistemele militare de comandă și control. Grumaz surprinde foarte bine semnificația militară a acestei transformări: „superioritatea numerică a Rusiei în tehnică militară a fost parțial neutralizată printr-o superioritate informațională obținută la scară națională” (pp. 123–124).
Este greu de găsit o ilustrare mai limpede a schimbării produse în războiul modern: telefonul unui civil putea deveni senzor într-o rețea militară națională. Informația transmisă de jos putea ajunge, după verificare, la structura capabilă să transforme observația în lovitură.
Aici, lectura lui Grumaz se întâlnește aproape perfect cu ceea ce încercam să descriu în iunie 2022. Numai că, după aproape cinci ani de război, trebuie adăugat ceva esențial: adversarul învață.
În 2022 am folosit și o altă formulă. Am numit armata rusă un „tigru de carton”. Astăzi nu aș mai utiliza-o fără explicații. Nu pentru că eșecurile rusești din 2022 n-ar fi fost reale. Au fost. Ci pentru că între timp s-a întâmplat ceva ce orice analiză serioasă a războiului trebuie să ia în calcul: Rusia a învățat.
Armata rusă de astăzi nu mai este armata rusă din februarie 2022. Rusia a mobilizat oameni și resurse, și-a reorganizat o parte a industriei pentru efortul militar și și-a ajustat tacticile. Chiar în analiza mea retrospectivă am ajuns la concluzia că ambele armate au învățat și s-au adaptat, iar conflictul a devenit o combinație între drone, război electronic și muniții ghidate, pe de o parte, și tranșee, artilerie și uzură, pe de alta.
La p. 224, Grumaz formulează foarte bine această realitate: „Războiul rămâne unul de adaptare continuă, nu de simple comparații cantitative.” Cred că aceasta este una dintre propozițiile-cheie ale volumului.
Într-un război lung nu este suficient să înveți. Trebuie să înveți mai repede decât adversarul, care învață și el.
Dronele produc război electronic. Războiul electronic provoacă modificarea dronelor. Lovirea marilor depozite logistice produce dispersarea logisticii. Noile sisteme de recunoaștere produc noi tehnici de camuflaj. Manevra provoacă fortificația. Fortificația provoacă noi metode de penetrare.
Un exemplu foarte bun al acestui proces îl oferă Grumaz la pp. 433–434, când descrie Linia Surovikin: mine antitanc și antipersonal, șanțuri antitanc, „dinți de dragon”, tranșee interconectate, buncăre, poziții de artilerie și zone pregătite pentru foc încrucișat.
Dar partea cea mai interesantă nu sunt dinții de dragon. Este timpul.
Potrivit analizei lui Grumaz, sistemul trebuia să încetinească forțele ucrainene, să le canalizeze în culoare previzibile și să ofere Rusiei timpul necesar pentru mobilizare și reorganizare. După eșecul manevrei rapide din 2022, Rusia redescoperea astfel una dintre cele mai vechi funcții militare ale geografiei: spațiul cumpără timp.
Și aici ajungem, cred, la una dintre întrebările cele mai interesante ale întregului război.
Pentru Rusia, spațiul nu a fost niciodată numai teritoriu. Spațiul a însemnat și adâncime strategică. Iar adâncimea înseamnă timp: timp pentru avertizare, pentru concentrare, pentru mobilizare și pentru reacție.
Experiența istorică rusă a făcut ca această relație dintre spațiu și securitate să ocupe un loc important în gândirea strategică a Moscovei. Dar războiul din Ucraina ne obligă să punem o întrebare pe care poate nu ne-am fi pus-o în aceeași formă acum câteva decenii:
Cât timp mai poate cumpăra spațiul?
La p. 415, Grumaz numește Ucraina „laborator și vitrină pentru armamentul secolului XXI”. Și este, într-adevăr, un laborator: drone comerciale transformate în arme, drone navale, sateliți comerciali, comunicații digitale, război electronic, sisteme de lovire la mare distanță, integrarea tehnologiei civile în operațiunile militare.
În același timp, la pp. 433–434 întâlnim mine, tranșee, artilerie, obstacole antitanc și apărare în adâncime.
Mi se pare extraordinar acest contrast: în unul dintre cele mai tehnologizate războaie din istorie, soldatul continuă să sape tranșee.
Războiul din Ucraina nu demonstrează nici dispariția războiului industrial. Vedem din nou mobilizare, producție de masă, consum enorm de muniție, artilerie, logistică, fortificații și un război de uzură. Dar peste această structură clasică s-a suprapus războiul digital — drone, sateliți, senzori, comunicații în timp real și război electronic.
Poate că imaginea care surprinde cel mai bine această întâlnire a două epoci este una foarte simplă: în Ucraina, drona secolului XXI zboară deasupra tranșeei Primului Război Mondial.
Tancul nu dispare pentru că există drona. Artileria nu dispare pentru că există satelitul. Infanteristul nu dispare pentru că există inteligența artificială. Și geografia nu dispare pentru că există arma cu rază lungă. Dar raportul dintre ele se schimbă.
Tehnologia nu a abolit geografia. Dar a modificat cantitatea de timp pe care geografia o poate cumpăra.
De aici rezultă o întrebare care mi se pare mai importantă decât simpla măsurare a modificărilor liniei frontului: Rusia a cucerit spațiu. Dar a câștigat oare securitate?
Teritoriul controlat are, evident, valoare militară. Oferă poziții defensive, căi de comunicație, resurse și adâncime. Ar fi absurd să susținem că teritoriul și-a pierdut importanța. Dar securitatea Rusiei nu poate fi evaluată numai privind harta.
Dincolo de linia frontului există o Ucraină foarte diferită de cea din februarie 2022: o armată trecută prin ani de război de mare intensitate, o industrie militară care a învățat să inoveze sub presiunea războiului, ingineri, programatori, operatori de drone, militari și întreprinderi care au acumulat un tip de experiență imposibil de produs în timp de pace.
Capitalul militar al Ucrainei postbelice nu va exista numai în depozite și cazărmi. Va exista în oameni.
În secolul trecut, când marile puteri încercau să evalueze potențialul militar al unui stat, conta nu numai numărul armelor pe care acesta le deținea. Conta și cine știa să le construiască. În epoca nucleară, câteva zeci sau câteva sute de fizicieni, ingineri și tehnicieni puteau reprezenta o resursă strategică aproape la fel de importantă ca anumite instalații militare.
Războiul din Ucraina ne obligă să ne întrebăm dacă nu asistăm, la o altă scară și într-un domeniu cu totul diferit, la apariția unei noi categorii de asemenea specialiști. Un operator de drone cu mii de ore de experiență de luptă, un inginer care a modificat succesiv zeci de generații de aparate pentru a învinge contramăsurile electronice ale adversarului, un programator care știe să lege senzorul de sistemul de comandă și de armă sau un specialist în război electronic posedă o cunoaștere care nu poate fi cumpărată pur și simplu odată cu echipamentul.
Cândva, serviciile de informații ale marilor puteri întocmeau liste cu fizicienii și inginerii nucleari ai adversarului. Va trebui oare ca, în viitor, evaluarea potențialului militar al unui stat să cuprindă și asemenea liste ale operatorilor de drone, inginerilor, programatorilor și specialiștilor în război electronic?
În cazul Ucrainei, o asemenea listă ar putea deveni foarte lungă. Și tocmai aceasta este problema. Patru ani de război au creat nu doar noi arme, ci un întreg ecosistem de competențe militare și tehnologice dobândite în condiții reale de luptă.
O parte importantă a puterii militare a Ucrainei de după război nu va putea fi fotografiată din satelit. Ea va pleca seara acasă.
Și va mai păstra ceva: memoria.
În articolul meu din iunie 2022 am făcut o afirmație pe care astăzi aș formula-o mai prudent. Scriam că Rusia obținuse la frontieră un popor care îi va fi ostil pentru următoarele două secole. Nu putem măsura memoria istorică în secole. Dar observația de fond mi se pare și astăzi importantă.
Milioane de oameni au trecut prin experiența refugierii. Familii au fost despărțite. Oameni au fost uciși sau mutilați. Orașe au fost distruse. Generații de copii ucraineni vor avea războiul în biografia familiei lor.
Istoria Europei Centrale și de Est ne arată că asemenea experiențe pot supraviețui mult timp regimurilor politice care le-au produs. După război, Rusia nu va trebui, așadar, să reconstruiască numai o relație cu statul ucrainean. Va trebui să se confrunte și cu memoria ucraineană a războiului.
Rusia nu va avea la vest numai o frontieră cu Ucraina. Va avea și o frontieră cu memoriaucraineană a războiului. Iar memoria poate fi uneori mai greu de deplasat decât o frontieră.
Aceasta complică vechea ecuație dintre spațiu și securitate. Poți împinge linia controlului teritorial cu zeci de kilometri spre vest. Dar dacă dincolo de această linie există o societate mai ostilă, o armată mai experimentată, o capacitate tehnologică mai sofisticată și un stat mai strâns legat de Occident decât înainte de război, atunci ai câștigat spațiu fără să fie deloc sigur că ai câștigat și securitate.
Problema nu se oprește însă la frontiera ruso-ucraineană. Dacă ridicăm privirea de pe câmpul de luptă, descoperim un alt nivel al aceluiași paradox.
Războiul a fost urmat de aderarea Finlandei și Suediei la NATO. În Ucraina, conflictul a accelerat procese identitare și politice care îndepărtează societatea ucraineană de Rusia. În fostul spațiu sovietic, relațiile cu Moscova nu au dispărut și influența Rusiei rămâne importantă, dar mai multe state caută diversificarea relațiilor externe și o libertate mai mare de manevră. Iar ruptura dintre Rusia și Occident a făcut China mult mai importantă pentru Moscova.
În 2022 formulam acest ultim aspect într-o manieră poate mai potrivită unui articol publicistic decât unui studiu academic. Scriam că apropierea Rusiei de China riscă să semene cu apropierea unui fluture de un felinar fierbinte.
Generalul Grumaz formulează lucrurile diferit. La p. 462, vorbește despre Rusia ca despre un „partener junior” într-o relație dominată economic de China.
Aș nuanța astăzi ambele formule. Rusia nu este lipsită de autonomie. Este o putere nucleară, membru permanent al Consiliului de Securitate al ONU, mare exportator de resurse și dispune de propriile instrumente de influență. Dar ruptura cu Europa a mărit importanța Chinei pentru economia și politica externă rusă.
Apare astfel încă o ironie strategică. Rusia a pornit războiul și pentru a-și apăra libertatea de acțiune ca mare putere. Războiul poate însă să-i fi redus, în anumite direcții, tocmai această libertate de acțiune.
Aceasta nu înseamnă că putem declara pur și simplu că Rusia „a pierdut”. Un asemenea verdict ar fi prematur și, mai ales, prea simplu. Înseamnă doar că rezultatul unui război nu poate fi măsurat exclusiv în kilometri pătrați.
Există și o consecință care ne privește direct. Dacă războiul a modificat valoarea strategică a spațiului dintre Rusia și Europa, atunci el a modificat inevitabil și valoarea strategică a geografiei României.
România se află în același loc în care se afla la 23 februarie 2022. Dar Marea Neagră nu mai are aceeași semnificație strategică. Dunărea nu mai are exact aceeași funcție. Constanța nu mai are aceeași importanță logistică. Iar vecinătatea cu Ucraina și Republica Moldova are o altă semnificație pentru securitatea europeană. Războiul nu a schimbat geografia României. A schimbat valoarea strategică a geografiei sale. Întrebarea care se pune acum este dacă Bucureștiul vaști să valorifice această nouă valoare strategică.
Revenind la volumul de la care au pornit aceste reflecții, meritul cărții generalului Alexandru Grumaz nu mi se pare că stă numai în cantitatea foarte mare de informație pe care o adună despre anii 2022–2023. Pentru mine, cartea este interesantă mai ales pentru că documentează, pagină după pagină, transformarea războiului sub presiunea războiului însuși.
Fiecare avantaj provoacă un răspuns. Fiecare inovație provoacă o contrainovație. Fiecare lecție învățată de unul dintre adversari îl obligă pe celălalt să învețe din nou.
Și aici aș adăuga ceva ce nu privește numai armatele.
Într-un război lung nu este suficient să înveți; trebuie să înveți mai repede decât adversarul, care învață și el. Aceeași obligație o avem și noi care încercăm să înțelegem războiul.
În 2022 am scris despre două armate care purtau războaie de generații diferite. Astăzi aș nuanța terminologia, dar aș păstra observația despre diferența dintre culturile militare. Am numit armata rusă un „tigru de carton”. Astăzi aș spune că am subestimat capacitatea Rusiei de a mobiliza resurse și de a învăța din propriile eșecuri.
Dar cred că întrebarea fundamentală pe care mi-am pus-o atunci a devenit, paradoxal, și mai importantă.
Rusia a declanșat războiul pentru a modifica un mediu strategic pe care îl considera nefavorabil. Aproape cinci ani mai târziu, controlează mai mult teritoriu ucrainean decât controla înainte de invazie. Dar dincolo de acel teritoriu se află o Ucraină mai experimentată militar, mai sofisticată tehnologic și mult mai profund ruptă de Rusia. De aceea, poate că întrebarea cu care vom judeca într-o zi rezultatul acestui război nu va fi numai: Cât teritoriu a cucerit Rusia? ci: Câtă securitate a „cumpărat” cu acest teritoriu?
Pentru că poți cuceri spațiu fără să cucerești timp. Poți deplasa o frontieră fără să îndepărtezi amenințarea. Și poți câștiga teritoriu producând, dincolo de el, un mediu strategic mai ostil decât cel pe care ai încercat să-l schimbi. Poate că aceasta este una dintre marile ironii ale războiului din Ucraina. Rusia a pornit la război pentru a modifica în favoarea sa mediul de securitate din jurul frontierelor sale. La sfârșitul războiului, întrebarea nu va fi numai ce teritoriu controlează, ci ce fel de lume strategică a produs războiul în jurul Rusiei.
Pentru că marile puteri pot decide uneori când încep războaiele, dar nu pot decide întotdeauna când să le încheie și lumea pe care războaiele lor o lasă în urmă.
