Max Marinescu
Pe 3 noiembrie 2026, americanii sunt chemați la urne pentru a alege un nou Congres. Formal, este vorba despre alegerile legislative organizate la jumătatea mandatului prezidențial, cunoscute sub denumirea de midterm elections. În realitate, scrutinul reprezintă și un referendum politic asupra primilor aproape doi ani ai celui de-al doilea mandat al lui Donald Trump.
Pentru americani, miza imediată este în primul rând internă: economia, costul vieții, imigrația, politicile fiscale și raporturile dintre Casa Albă și Congres. Pentru europeni, însă, și mai ales pentru statele situate pe flancul estic al NATO, alegerile au o semnificație suplimentară. Rezultatul lor poate influența politica Washingtonului față de Rusia, sprijinul acordat Ucrainei și, într-un sens mai larg, viitorul relațiilor transatlantice.
De aceea, scrutinul din 3 noiembrie merită urmărit cu atenție nu doar la Washington, ci și la Varșovia, București, Kiev și Chișinău.
Un scrutin care poate schimba raportul de forțe la Washington
La alegerile din 3 noiembrie vor fi reînnoite toate cele 435 de mandate din Camera Reprezentanților și 35 dintre cele 100 de mandate ale Senatului, inclusiv cele disputate în alegeri speciale.
În prezent, republicanii controlează ambele camere ale Congresului, ceea ce oferă administrației Trump un avantaj instituțional important. Președintele nu dispune însă de o libertate nelimitată. Constituția americană conferă Congresului atribuții esențiale în materie bugetară, legislativă și de control asupra executivului.
Sondajele din ultimele săptămâni indică o deteriorare a popularității președintelui american. Potrivit unui sondaj Reuters/Ipsos, realizat între 22 și 26 octombrie, numai 32% dintre americanii intervievați aprobă activitatea lui Donald Trump. În rândul alegătorilor considerați susceptibili să participe la vot, 53% declară că ar vota pentru candidatul democrat din circumscripția lor, față de 44% pentru candidatul republican.
Aceste cifre nu reprezintă, desigur, o anticipare mecanică a rezultatului. Sistemul electoral american este construit în jurul competițiilor din circumscripții, iar distribuția voturilor la nivel național nu se transformă automat într-o distribuție proporțională a mandatelor.
Totuși, evaluările publicate de Cook Political Report, una dintre instituțiile americane specializate în analiza electorală, indică o competiție deosebit de importantă pentru controlul Camerei Reprezentanților. În Senat, aritmetica electorală este diferită: republicanii pornesc de la o majoritate de 53 de mandate, iar democrații trebuie să obțină un câștig net de cel puțin patru mandate pentru a schimba controlul camerei.
Dincolo de rezultatul final, alegerile pot produce trei configurații politice distincte: menținerea controlului republican asupra ambelor camere, împărțirea Congresului între cele două partide sau trecerea ambelor camere sub control democrat.
Fiecare dintre aceste variante ar crea condiții diferite pentru exercitarea puterii prezidențiale.
Ce poate și ce nu poate schimba Congresul în politica externă americană
În sistemul constituțional american, președintele conduce diplomația și exercită funcția de comandant suprem al forțelor armate. El dispune de o marjă considerabilă de acțiune în relațiile internaționale, inclusiv în negocierile diplomatice și în gestionarea crizelor.
Congresul deține însă instrumente fără de care politica externă nu poate fi transformată întotdeauna în acțiune.
El aprobă fondurile pentru apărare, poate adopta sau modifica legislația privind sancțiunile internaționale, autorizează diferite programe de asistență externă și exercită controlul parlamentar asupra administrației. Senatul are, în plus, atribuții privind confirmarea unor înalți responsabili ai politicii externe și de securitate.
Prin urmare, schimbarea majorității parlamentare nu înseamnă automat schimbarea politicii externe a Statelor Unite. Dar poate modifica substanțial condițiile în care această politică este elaborată și aplicată.
O eventuală majoritate democrată în Camera Reprezentanților ar putea intensifica supravegherea parlamentară a administrației Trump și ar putea condiționa anumite decizii bugetare. Menținerea majorităților republicane ar conserva actuala configurație instituțională, fără a elimina însă diferențele de opinie existente chiar în interiorul Partidului Republican.
Există aici o particularitate importantă: politica americană față de Rusia și Ucraina nu poate fi redusă la o simplă confruntare între republicani și democrați. În ambele partide există poziții diferite privind amploarea angajamentului internațional al Statelor Unite, costurile acestuia și raporturile cu aliații europeni.
Tocmai de aceea, componența viitorului Congres va conta nu doar prin apartenența politică a majorității, ci și prin orientările concrete ale senatorilor și reprezentanților aleși.
Ucraina, între deciziile Casei Albe și puterea bugetară a Congresului
Pentru securitatea Europei de Est, problema centrală rămâne războiul declanșat de Rusia împotriva Ucrainei.
De evoluția acestui război depinde nu numai viitorul statului ucrainean, ci și configurația de securitate a întregii regiuni cuprinse între Marea Baltică și Marea Neagră.
Statele Unite au avut un rol esențial în sprijinirea capacității Ucrainei de a rezista agresiunii ruse. Dar sprijinul american presupune decizii politice, resurse financiare, echipamente militare și continuitate instituțională.
Congresul intervine în special în această ultimă dimensiune.
O administrație poate negocia cu Moscova sau Kievul, poate propune inițiative diplomatice și poate modifica prioritățile strategice ale Washingtonului. Dar finanțarea unor programe importante de asistență militară depinde de cadrul legislativ și bugetar aprobat de Congres.
În același timp, nu trebuie presupus că o majoritate democrată ar garanta automat creșterea sprijinului pentru Ucraina sau că una republicană ar conduce inevitabil la reducerea lui. Politica externă americană este rezultatul interacțiunii dintre instituții, interese strategice, constrângeri bugetare și opțiuni politice.
Pentru Kiev, problema fundamentală este predictibilitatea sprijinului occidental. O armată aflată în război nu își poate construi planificarea strategică exclusiv pe declarații politice sau pe promisiuni susceptibile să fie revizuite la fiecare ciclu electoral.
Iar pentru Moscova, orice incertitudine privind durata și consistența angajamentului american reprezintă un element de care poate încerca să profite.
În această privință, alegerile americane au o dimensiune geopolitică ce depășește cu mult competiția dintre cele două partide.
Flancul estic al NATO și problema credibilității americane
Pentru Polonia, România și statele baltice, garanțiile de securitate oferite de Statele Unite constituie unul dintre elementele fundamentale ale arhitecturii defensive europene.
Prezența militară americană, capacitățile de descurajare, infrastructura strategică și mecanismele de planificare ale NATO au o importanță care nu poate fi substituită rapid prin eforturi exclusiv europene.
Dar credibilitatea unei alianțe militare nu depinde numai de existența unor tratate. Ea depinde și de convingerea adversarului că angajamentele asumate vor fi respectate în cazul unei crize.
Aceasta este una dintre problemele esențiale ale securității europene contemporane.
Articolul 5 al Tratatului Atlanticului de Nord stabilește principiul apărării colective. Aplicarea sa presupune însă decizii politice și militare luate de statele membre, în conformitate cu propriile proceduri constituționale.
Prin urmare, dezbaterile de la Washington privind costurile apărării europene, distribuirea responsabilităților între aliați și prioritățile strategice americane nu sunt simple controverse interne. Ele pot influența percepția asupra solidității descurajării occidentale.
În același timp, ar fi greșit să considerăm că securitatea flancului estic depinde exclusiv de rezultatul alegerilor americane.
Europa are propriile responsabilități. Statele europene trebuie să își consolideze capacitățile militare, industria de apărare, infrastructura logistică și disponibilitatea de a reacționa la amenințările de securitate.
Problema nu este alegerea între America și Europa, ci construirea unui parteneriat transatlantic în care responsabilitățile să fie împărțite într-un mod credibil și sustenabil.
Marea Neagră, România și Republica Moldova
Din perspectiva României, importanța scrutinului american trebuie analizată și prin prisma securității Mării Negre.
Războiul din Ucraina a demonstrat încă o dată că Marea Neagră nu este un spațiu periferic al securității europene. Ea reprezintă o zonă de confruntare strategică, în care interesele Rusiei, ale statelor riverane și ale Alianței Nord-Atlantice se intersectează direct.
Pentru România, parteneriatul strategic cu Statele Unite și apartenența la NATO constituie două componente complementare ale politicii sale de securitate.
Prezența americană pe teritoriul românesc, dezvoltarea infrastructurii militare și cooperarea în domeniul apărării au o importanță care depășește cadrul relațiilor bilaterale.
În același timp, România are un interes direct în menținerea capacității Ucrainei de a rezista agresiunii ruse. O Ucraină independentă, capabilă să își apere teritoriul și să împiedice extinderea controlului militar rusesc spre vest, reprezintă un element esențial al securității regionale.
Această realitate are implicații și mai directe pentru Republica Moldova.
Deși nu este membră a NATO, Republica Moldova se află într-un spațiu de securitate profund influențat de raporturile dintre Rusia, Ucraina și Occident.
Trupele ruse de ocupație în Transnistria, vulnerabilitățile energetice, presiunile hibride și proximitatea războiului din Ucraina fac ca securitatea Republicii Moldova să fie inseparabilă de evoluțiile regionale.
Pentru Chișinău, rezultatul alegerilor americane nu va produce, probabil, consecințe imediate comparabile cu cele pentru un stat membru al NATO. Influența lui se va manifesta mai ales indirect: prin politica Washingtonului față de Ucraina, prin raporturile transatlantice și prin resursele pe care Statele Unite vor fi dispuse să le aloce stabilității Europei de Est.
Există însă și o dimensiune politică mai largă. Republica Moldova nu dispune de garanțiile de apărare colectivă de care beneficiază România. Tocmai de aceea, pentru ea, menținerea unui mediu regional de securitate favorabil și consolidarea relațiilor cu partenerii occidentali sunt de o importanță deosebită.
O eventuală slăbire a angajamentului occidental în regiune ar putea crea condiții favorabile intensificării presiunilor rusești. Invers, continuitatea sprijinului pentru Ucraina și consolidarea capacităților defensive ale statelor NATO din vecinătate contribuie indirect și la securitatea Republicii Moldova.
În acest sens, securitatea României și cea a Republicii Moldova nu sunt identice din punct de vedere juridic sau instituțional, dar sunt strâns legate din punct de vedere geopolitic.
Alegerile americane nu vor decide singure viitorul Europei
Ar fi exagerat să afirmăm că scrutinul din 3 noiembrie va decide soarta războiului din Ucraina sau viitorul securității europene.
Alegerile pentru Congres nu sunt alegeri prezidențiale. Donald Trump își va continua mandatul indiferent de rezultatul lor, iar prerogativele sale constituționale în politica externă vor rămâne considerabile.
Totuși, ar fi la fel de greșit să subestimăm importanța acestui scrutin. Un Congres care cooperează cu președintele și unul care îi contestă inițiativele pot produce politici publice diferite, chiar dacă titularul Casei Albe rămâne același.
Pentru statele europene, adevărata întrebare nu este doar ce partid va controla Camera Reprezentanților sau Senatul, ci în ce măsură viitorul raport de forțe de la Washington va permite menținerea unui angajament american coerent și predictibil față de securitatea Europei.
În ultimă instanță, problema este una de credibilitate strategică.
Rusia urmărește nu numai evoluțiile de pe câmpul de luptă din Ucraina, ci și dezbaterile politice din capitalele occidentale. Orice semnal de divizare, de ezitare sau de diminuare a angajamentului occidental poate influența calculele Kremlinului.
Aceasta nu înseamnă că alegerile democratice reprezintă o vulnerabilitate în sine. Dimpotrivă, capacitatea democrațiilor de a-și reînnoi conducerea și de a-și corecta politicile constituie una dintre sursele lor de reziliență.
Dar democrațiile trebuie să demonstreze că alternanța politică nu echivalează cu abandonarea intereselor lor strategice fundamentale.
Pentru România și Republica Moldova, lecția este limpede: securitatea regională nu poate fi construită pe presupunerea că politica americană va rămâne neschimbată indiferent de rezultatul alegerilor.
România trebuie să continue consolidarea propriilor capacități defensive și a rolului său în NATO, iar Republica Moldova să își întărească reziliența instituțională și relațiile cu partenerii occidentali.
Alegerile din 3 noiembrie vor stabili cine controlează Congresul american. Dar semnificația lor pentru Europa de Est va fi măsurată prin ceea ce se va întâmpla ulterior: prin deciziile privind Ucraina, prin credibilitatea angajamentelor transatlantice și prin capacitatea Occidentului de a descuraja noi agresiuni.
Pentru flancul estic al NATO, nu este vorba doar despre cine câștigă alegerile în America, ci despre cât de solidă va rămâne securitatea europeană într-o lume în care războiul a revenit pe continent.
