La 13 aprilie, la Chișinău a fost organizată o conferință internațională cu ocazia marcării a 35 de ani de la constituirea legală a Primului Parlament ales democratic al Republicii Moldova. Ceremonia desfășurată la Președinție a început cu onorarea drapelului și a imnului de stat al Republicii Moldova.
Prezent la eveniment, Alecu Reniță, deputat ales în circumscripția electorală nr.130, Abaclia; directorul revistei naționale NATURA, a ținut următorul discurs:
Stimați colegi, dragi prieteni,
Ne despart 35 de ani de ziua de 17 aprilie când, grație alegătorilor, care ne-au încredințat mandatele de deputați, am intrat în acest edificiu, ne-am cunoscut și, apropiindu-ne unii de alții, am îndrăznit nu să scriem istorie, ci la modul imperativ, să facem istorie. Tot ce s-a ridicat cu eforturi uriașe, zi de zi, practic în doi ani, a reprezentat și reprezintă un bun național, o filă de demnitate și glorie colectivă, pe care moștenitorii cu mandate roșii – în loc s-o cunoască și s-o cinstească – i-au dat foc în aprilie 2009, împrăștiind cenușa în patru zări, să nu rămână nimic din acel duh al libertății, care trezea poporul din „somnul cel de moarte” și îl îndemna să-și facă dreptate istorică și să se reîntoarcă Acasă, la vatra milenară, de unde fusese rupt și înstrăinat la 28 iunie 1940.
Mai toate legislaturile de la 1994 încoace au căutat mijloacele cele mai urâte și perfide să se răzbune pe Primul Parlament, încercând să-i diminueze valoarea și contribuția reală, să-i falsifice biografia și să-l acopere cu minciuni și uitare. Iar ca să le reușească, au făcut tot posibilul și imposibilul, ca timp de 35 de ani să nu se organizeze nicio cercetare științifică exhaustivă, documentară și obiectivă asupra activității Parlamentului Independenței; să nu se elaboreze nicio lucrare de sinteză din care generațiile tinere să afle adevărul despre confruntările ideologice din legislativ și lupta deputaților pentru simbolurile naționale, suveranitate, integritate teritorială și independență față de Rusia imperială; să nu fie editată nicio broșură populară, pe înțelesul tuturor, ce a făcut concret și ce rol instituțional a jucat Primul Parlament în deșteptarea și emanciparea națională, în legiferarea adevărurilor tabuizate de regimul de ocupație despre identitatea românească a moldovenilor sovietici, despre istoria, ființa și Patria lor adevărată, care numai URSS nu era și nu a fost. V-ați întrebat, stimați colegi, de ce de-a lungul a trei decenii nu încetează atacurile nedrepte, fariseice împotriva Parlamentului Independenței și a unor deputați fruntași, care sunt ponegriți și după moarte? Nu rareori, defăimați chiar de foștii lor colegi…
Concluzia de bază, la care am ajuns e cât se poate de simplă și clară – Parlamentul nostru nu era altceva decât emanația Mișcării de Renaștere și Eliberare Națională, forma ei instituționalizată.
Concluzia mea se întemeiază pe argumente solide, pe procesele inițiate la Casa Scriitorilor și la săptămânalul „Literatura și Arta”, în miezul cărora m-am aflat și am avut onoarea să lupt împreună cu o echipă de extraordinari scriitori, jurnaliști, cineaști și oameni de cultură, cu mult timp înainte ca străzile Chișinăului să fie inundate și zguduite de mulțimile trezite de aerul libertății și dornice să-și facă dreptate. Până la acel strigăt de luptă adunat în două cuvinte înfrățite – Limbă-Alfabet – au existat confruntări dure cu puterea comunistă și Academia lui Jucenko pe problema ecocidului sau al transformării RSSM într-un poligon experimental al Moscovei în privința chimizării excesive a agriculturii, a otrăvirii apelor, solurilor și produselor agricole, a defrișărilor masive și distrugerii rețelei hidrografice a peste trei mii de râuri mici. Se tace cu îndărătnicie, dar până a scoate lumea la proteste și în stradă, săptămânalul „Literatura și Arta” a organizat trei mari campanii de presă, axate pe dezastrele ecologice, care au pregătit opinia publică și au netezit terenul pentru marile revendicări naționale concentrate sub flamura mobilizatoare a sintagmei de o inspirație genială – Limbă-Alfabet! Nu e o poveste, dar în cabinetul spațios al secției publicistică, pe care am avut onoarea s-o conduc în perioada 1986-1990, în vara anului 1989, când adunasem peste un sfert de milion de semnături pentru legiferarea Limbii Române și Alfabetului Latin, ajungeam la masa de scris printre sacii plini cu scrisori. Iar când Nicolai Bondarciuc, secretarul pe ideologie al CC al PCM, ne-a acuzat că semnăturile sunt fabricate în secția publicistică de la „Literatura și Arta”, redactorul-șef Nicolae Dabija s-a dus la Comitetul Central cu doi saci de scrisori în spate și le-a închis gura.
Dintr-un lanț mai lung de evenimente, invoc aceste câteva episoade, ca un preludiu la alegerile semilibere și semidemocratice, care au avut loc în 1989 pentru Sovietul Suprem de la Moscova și, la începutul lui 1990, în cel de la Chișinău. Alegerile, și unele și altele, au fost o continuitate a proceselor de Renaștere și Emancipare Națională și, au dus, prin deputații aleși – vocea, voința și crezul sutelor de mii de patrioți de a fi stăpâni în casa lor și a trăi liber Țara lor adevărată, nu în cea fictivă sau vitregă. Știu foarte bine ce idei, gânduri și planuri se nășteau în Casa Scriitorilor, știu la fel de bine Idealul și destinația luptei noastre – ruperea definitivă și ireversibilă de „lumea rusă”, scoaterea frontierei artificiale de pe Prut și Reîntregirea Țării noastre. Am intrat cu acest Ideal la 17 aprilie 1990 în Parlamentul de la Chișinău, cu același Ideal am venit și astăzi, după 35 de ani. Mă simt demn că nu am renunțat și știu cu tărie că nu voi renunța niciodată la Idealul Reîntregirii Naționale.
În încheiere, vă răspund de ce sub forme mai camuflate, nu încetează nici astăzi atacurile împotriva Primului Parlament. Fiindcă el a fost parte organică a Mișcării de Renaștere și Eliberare Națională, Mișcare populară care avea drept scop final – lichidarea consecințelor Pactului Ribbentrop-Molotov, unificarea poporului român și Reîntregirea României! Reabilitarea acelui popor eroic dornic de libertate și dreptate, punerea în circuitul public național – în cărți, manuale, studii, monografii, în piese de teatru, filme artistice și documentare – a Mișcării de Renaștere și Eliberare Națională din anii 1985-1992, inevitabil va restabili adevărul și va conferi dimensiunea reală a Primului Parlament, care la 27 aprilie 1990 a înălțat Tricolorul românesc deasupra Basarabiei înstrăinate, iar peste câteva zile – pe 6 mai 1990 – a transformat Prutul într-un „Pod de flori”, lansând astfel invitația către politicienii de la București să reîntregim Țara și să unim poporul român. De ce vocea Basarabiei românești nu a fost auzită de Ion Iliescu și urmașii săi? Nu cred că adevărul tăinuit în documentele secrete de la Kremlin și Cotroceni va sta ferecat pe vecie, fără ca românii de pe ambele maluri ale Prutului să nu afle cine a respins Unirea pentru „timpuri mai bune”…
Indiferent de jocurile îndelungate, de înțelegerile și aranjamentele de culise ale politicienilor de la București și Chișinău, unificarea celor două state românești în unul singur, rămâne Proiectul de Țară pentru întreaga națiune română.