Jubileul de 35 de ani de la proclamarea independenței Republicii Moldova reprezintă mai mult decât o aniversare oficială. Este un moment legitim pentru o reflecție lucidă asupra drumului parcurs, asupra sensului actului de la 27 august 1991 și, mai ales, asupra proiectului național pe care generația independenței l-a moștenit și pe care generațiile de astăzi sunt chemate să-l ducă mai departe. După trei decenii și jumătate de existență statală independentă, întrebarea nu mai este doar ce am câștigat prin desprinderea de Uniunea Sovietică, ci și ce am făcut cu libertatea dobândită și în ce direcție trebuie să evolueze Republica Moldova pentru ca independența să devină deplină în sens politic, identitar, instituțional și european.
Proclamarea independenței nu a fost un act izolat și nici rezultatul unei singure forțe politice. Ea a fost expresia convergenței dintre două procese istorice majore: transformările declanșate în Uniunea Sovietică de politica de perestroika și glasnost promovată de Mihail Gorbaciov și afirmarea tot mai puternică a mișcării de emancipare națională din RSS Moldovenească. Fără liberalizarea relativă a spațiului politic sovietic de la sfârșitul anilor ’80, mobilizarea societății ar fi fost mult mai dificilă; fără presiunea societății, însă, reformele centrului sovietic nu ar fi produs, în Republica Moldova, transformarea care avea să conducă la independență.
Din această perspectivă, independența trebuie înțeleasă ca rezultatul unei alianțe istorice între două componente ale societății din anii de perestroika: partea națională a nomenclaturii de partid și noua clasă politică formată în jurul mișcării de renaștere națională. Segmentul național al vechii elite politice a înțeles că schimbarea devenise inevitabilă și că interesele republicii nu mai puteau fi apărate prin perpetuarea formulei sovietice. În același timp, intelectualitatea, activiștii mișcării de emancipare națională și noile grupări politice au transformat aspirațiile identitare și culturale ale societății într-un program politic.
Această convergență a fost esențială. Istoria demonstrează că marile transformări politice devin posibile atunci când presiunea societății întâlnește disponibilitatea unei părți a elitei de a asuma schimbarea. În cazul Republicii Moldova, reflexul demnității naționale a creat o punte între reprezentanții nomenclaturii care au început să adopte poziții naționale și noua elită politică născută din mișcarea de emancipare. Din această întâlnire s-a constituit forța politică ce avea să conducă republica spre desprinderea de imperiul sovietic.
Un moment fondator al acestei transformări l-a constituit Marea Adunare Națională din 27 august 1989. Mobilizarea masivă a societății a demonstrat că problema limbii, a identității și a drepturilor naționale nu mai putea fi tratată ca o chestiune culturală secundară. Presiunea străzii și a mișcării de renaștere națională a determinat Sovietul Suprem al RSS Moldovenești să adopte legislația lingvistică prin care limba română, denumită atunci oficial „limba moldovenească”, a dobândit statut de limbă de stat. Acest moment a reprezentat o ruptură fundamentală cu logica sovietică a marginalizării identității majorității.
Din acel moment, mișcarea de emancipare națională a devenit principala forță politică ce a orientat transformările din republică. Ideologia comunistă a început să piardă inițiativa, iar agenda renașterii naționale a intrat în centrul vieții publice. Nu întâmplător, alegerile pentru Sovietul Suprem din 1990 au creat condițiile politice pentru formarea unei majorități parlamentare care rezona cu idealurile renașterii naționale. Legislativul ales în 1990 avea să devină, în scurt timp, Parlamentul Independenței.
Această evoluție trebuie privită în contextul contradicțiilor profunde care caracterizau atunci societatea moldovenească. Drumul către independență nu a fost unul liniar și nici unanim acceptat. Referendumul sovietic din 17 martie 1991 privind păstrarea Uniunii Sovietice ilustrează foarte clar complexitatea situației. Parlamentul de la Chișinău a decis ca Republica Moldova să nu participe la acest referendum. Totuși, în anumite localități, sub influența structurilor comuniste și a autorităților locale, o parte a populației a participat. Rezultatul parțial a reflectat persistența atașamentului față de sistemul sovietic și demonstrează că, în primăvara anului 1991, societatea era încă profund divizată în privința viitorului republicii.
Contradicția este cu atât mai evidentă dacă privim experiența Ucrainei. La referendumul din 17 martie 1991, majoritatea participanților din Ucraina au optat pentru menținerea Uniunii Sovietice, pentru ca, doar câteva luni mai târziu, Rada Supremă de la Kiev să proclame independența, iar aceasta să fie confirmată prin referendumul din decembrie. Lecția este importantă: opțiunile societăților aflate într-un imperiu în dezintegrare se puteau schimba radical într-un timp foarte scurt, pe măsură ce devenea evident că vechea construcție politică nu mai putea supraviețui.
Tentativa de lovitură de stat de la Moscova din august 1991 a accelerat decisiv procesul imploziei URSS. Eșecul puciului a demonstrat că centrul imperial își pierduse capacitatea de a controla evoluțiile politice din republicile unionale. În acest context, Parlamentul a adoptat, la 27 august 1991, Declarația de Independență a Republicii Moldova. Actul a consacrat juridic desprinderea de Uniunea Sovietică și afirmarea Republicii Moldova ca stat suveran și independent.
Importanța Declarației de Independență depășește însă dimensiunea sa juridico-politică. Textul ei trebuie citit și ca document de identitate națională. Referirea la limba română și la trecutul istoric al populației dintre Prut și Nistru reflectă o concepție clară despre originea și devenirea națională a majorității populației. Independența nu a fost proclamată de un popor desprins de propria sa istorie, ci de o populație care își afirma dreptul la libertate politică după aproape două secole de dominație colonială.
În această perspectivă, independența este interpretată ca un act de ieșire dintr-o construcție imperială. Pentru populația dintre Prut și Nistru, anul 1991 a însemnat sfârșitul formal al dominației sovietice și începutul unei experiențe politice proprii. Dar ieșirea din imperiu nu a însemnat automat și eliminarea tuturor consecințelor dominației imperiale. Imperiile nu dispar dintr-o zi în alta din instituții, mentalități și reprezentări identitare. Ele lasă în urmă structuri, reflexe politice, mitologii istorice și forme de percepere a propriei identități care pot supraviețui mult timp după dispariția cadrului imperial.
Aici se află una dintre marile probleme ale celor 35 de ani de independență. Republica Moldova a dobândit independența politică, dar procesul de desprindere de paradigma sovietică nu s-a încheiat odată cu 27 august 1991. Moștenirea imperială a continuat să se manifeste în economie, în cultură, în spațiul informațional și, mai ales, în problema identității. Timp de decenii, politica sovietică a urmărit consolidarea unei identități moldovenești distincte de identitatea românească, transformând diferența dintre denumirea regională „moldovean” și identitatea națională românească într-un instrument politic.
De aceea, independența trebuie privită ca un proces, nu doar ca o dată înscrisă în calendar. Un stat poate deveni independent juridic într-o singură zi, dar consolidarea independenței în conștiința colectivă, în instituții și în orientarea geopolitică poate necesita generații. Republica Moldova a parcurs deja o parte importantă a acestui drum. Astăzi, ea este un stat recunoscut internațional, cu instituții proprii și cu o orientare europeană tot mai clară. Dar întrebările identitare și istorice care au însoțit fondarea statului nu au dispărut.
Una dintre aceste întrebări privește raportarea la identitatea românească a majorității populației. A susține caracterul românesc al acestei identități nu înseamnă negarea specificului regional moldovenesc. Moldova istorică reprezintă o componentă fundamentală a spațiului românesc, iar identitatea moldovenească regională poate coexista firesc cu apartenența la națiunea română. În acest sens, formula potrivit căreia „nu toți românii sunt moldoveni, dar toți moldovenii sunt români” exprimă tocmai raportul dintre identitatea regională și cea națională, fără a le transforma într-un antagonism artificial.
Această perspectivă capătă o relevanță aparte atunci când analizăm sensul profund al independenței. Independența Republicii Moldova nu trebuie opusă identității românești. Dimpotrivă, statalitatea și identitatea culturală nu sunt noțiuni incompatibile. Un stat poate să-și consolideze instituțiile, suveranitatea și securitatea în timp ce își recunoaște apartenența culturală și istorică la un spațiu național mai larg.
În acest punct se află, poate, cea mai importantă dezbatere a următoarelor decenii: ce înseamnă „desăvârșirea” independenței? Pentru unii, răspunsul este consolidarea Republicii Moldova ca stat distinct. Pentru alții, idealul istoric este apropierea până la reunificarea cu România. Între aceste viziuni nu există un conflict de natură civilizațională. Ambele pornesc de la necesitatea ca populația Republicii Moldova să fie liberă să-și decidă viitorul în mod democratic, fără presiuni externe și fără utilizarea identității ca instrument de manipulare geopolitică.
La 35 de ani de independență, adevărata maturitate politică presupune tocmai capacitatea de a purta această discuție fără tabuuri și fără falsificări. Viitorul nu poate fi construit prin negarea trecutului. Nici independența nu poate fi apărată prin perpetuarea unor mituri identitare moștenite din perioada sovietică. Un stat sigur pe sine nu se teme de propria istorie, de limba sa și de memoria colectivă nealterată a populației sale.
În acest sens, integrarea europeană și consolidarea identității naționale nu sunt proiecte contradictorii. Dimpotrivă, doar o identitate națională eliberată de denaturare colonială poate constitui baza unei integrări europene autentice. Dar astăzi rămâne actuală o întrebare fundamentală: ce facem cu moștenirea anilor de dominație imperială? Independența juridică nu este suficientă dacă societatea continuă să privească lumea prin categoriile fostului centru imperial. Decolonizarea mentalului colectiv devine, astfel, o dimensiune importantă a consolidării independenței.
La 35 de ani de la 27 august 1991, putem privi în urmă cu sentimentul că generația independenței a realizat un act istoric fundamental. Ea a rupt legătura juridică cu Uniunea Sovietică, a creat cadrul pentru edificarea propriului stat și a deschis drumul recuperării identității naționale autentice. Dar această generație nu a putut rezolva toate dilemele acumulate de istorie. Unele dintre ele au fost transmise generațiilor următoare.
De aceea, aniversarea independenței nu trebuie să fie doar o ceremonie. Ea trebuie să fie și un exercițiu de memorie și responsabilitate. Trebuie să ne întrebăm ce a însemnat 27 august 1991 pentru noi, ce am construit în acești 35 de ani și ce mai avem de făcut pentru ca libertatea politică să fie dublată de libertatea conștiinței istorice.
Republica Moldova a ieșit din Uniunea Sovietică, dar desprinderea de reflexele imperiale rămâne un proces în desfășurare. A intrat într-o nouă etapă a istoriei sale, însă această etapă trebuie să fie una a asumării și nu a ezitării. Iar asumarea începe prin recunoașterea faptului că istoria nu poate fi separată de identitate, că limba nu poate fi desprinsă de cultura care a creat-o și că libertatea politică nu poate fi deplină fără libertatea de a ne defini propria identitate.
După 35 de ani, idealul național nu poate fi redus la simpla supraviețuire a unui stat. El trebuie să însemne o societate liberă, democratică, europeană, capabilă să-și apere interesele și să-și recupereze integral memoria istorică. Pentru o parte a societății, acest parcurs poate însemna consolidarea Republicii Moldova ca stat european; pentru alții, el poate include perspectiva reunificării naționale cu România. Într-un stat democratic, asemenea viziuni trebuie să poată fi discutate liber, în condițiile respectării voinței cetățenilor și a normelor democratice.
În fond, miza următorilor ani nu este doar aceea de a conserva ceea ce s-a obținut în 1991, ci de a da independenței un conținut istoric și european deplin. Independența nu trebuie să fie sfârșitul unui drum, ci începutul unei construcții naționale asumate.
La 35 de ani de la proclamarea independenței, Republica Moldova se află din nou în fața unei alegeri istorice. Prima generație a independenței a avut curajul să rupă legătura cu imperiul. Generațiile de astăzi au responsabilitatea de a decide ce urmează după această ruptură. Iar răspunsul nu poate fi găsit nici în nostalgii imperiale, nici în identități construite artificial, ci în libertatea de a ne asuma istoria și în dreptul de a ne hotărî viitorul.
Pentru românii dintre Prut și Nistru, idealul unității naționale rămâne, în această perspectivă, una dintre marile teme ale viitorului. Nu ca o nostalgie, ci ca o posibilitate politică ce trebuie discutată în mod lucid, democratic și european. Ora astrală a desăvârșirii unității naționale nu poate fi decretată de nimeni și nici impusă din exterior. Ea poate veni numai atunci când societatea va ajunge la un consens suficient de larg asupra propriei sale identități și asupra direcției sale istorice.
Cei 35 de ani de independență ne oferă, prin urmare, nu doar motive de sărbătoare, ci și motive de reflecție. Actul din 27 august 1991 a fost o victorie istorică. Dar adevărata sa semnificație va fi deplin înțeleasă numai atunci când independența politică va fi însoțită de o conștiință națională matură, de o democrație solidă și de integrarea deplină în spațiul european căruia îi aparține prin istorie și cultură.
Independența a fost câștigată acum 35 de ani. Libertatea de a ne defini viitorul trebuie însă câștigată în fiecare zi și în fiecare generație.
