Reforma administrativ-teritorială aflată pe agenda Guvernului de la Chișinău este prezentată ca o modalitate tehnică de eficientizare a administrației și de reducere a costurilor. Însă, în realitate, miza este mult mai mare. Prin consolidarea primăriilor și reorganizarea nivelului II, Republica Moldova își poate construi exact arhitectura instituțională de care va avea nevoie în perspectiva Reunificării cu statul român.
Iar asta pentru că Unirea, propriu-zis, va însemna integrarea unor administrații, bugete, servicii publice, infrastructuri și instituții. Cu cât cele două sisteme sunt mai apropiate și mai funcționale înaintea acelui moment, cu atât integrarea va fi mai armonioasă și mai puțin costisitoare pentru cetățeanul de rând. Dar pentru a înțelege de ce reforma administrativ-teritorială nu poate fi suspendată, trebuie să pornim de la problema pe care administrația moldovenească încearcă să o gestioneze: Republica Moldova se depopulează, iar harta sa administrativă rămâne organizată după modelul raional de tip sovietic, reintrodus în 2003 de comuniști.
Problema UAT-urilor de nivel I
Potrivit Conceptului Reformei Administrației Publice Locale, publicat de Guvern și de Cancelaria de Stat, 87% dintre primăriile Republicii Moldova, adică 776 din aproximativ 890, au sub 3.000 de locuitori, prag stabilit de autorități drept minimul pentru supraviețuire administrativă. Populația medie a unei unități administrativ-teritoriale de nivel I este de doar circa 2.700 de locuitori, față de o medie europeană de 4.685.
Potrivit acestui Concept, între 2014 și 2024 Republica Moldova a pierdut aproape 389.000 de locuitori la nivel național, o scădere de 13,9%. Dar comunitățile mici s-au depopulat de două ori mai repede: -32,7% pentru primăriile sub 3.000 de locuitori, față de -26,9% pentru cele între 3.000 și 5.000, -17,5% pentru cele între 5.000 și 10.000, în timp ce cele de peste 10.000 de locuitori au înregistrat o creștere de 36%.
Totodată, cu cât e mai mică primăria, cu atât accesul la servicii e mai slab, lucru confirmat de cifrele oficiale. La rețeaua de apeduct, accesul este de doar 40,7% pentru primăriile sub 3.000 de locuitori, față de 93,7% pentru cele de peste 10.000. La canalizare, diferența e la fel de mare: 39,7% față de 91,1%. Aproape 80% din gospodăriile fără apeduct și 77% din cele fără canalizare din întreaga țară se află tocmai în aceste primării mici.
Situația nu e diferită nici la capacitatea instituțională: 80,5% dintre primăriile sub 3.000 de locuitori nu au niciun angajat dedicat managementului de proiect, iar doar 19,5% dispun de personal calificat pentru a scrie și implementa proiecte, față de 65,9% în primăriile mari. Practic, aceste comunități riscă să piardă fonduri europene la care ar fi, teoretic, eligibile, pur și simplu pentru că nu are cine să completeze dosarul.
De ce, concret, o primărie mai mare e mai eficientă
Poate vă întrebați de ce, la nivel pur financiar, dimensiunea contează atât de mult. La primăriile sub 3.000 de locuitori, cheltuielile administrative sunt de 4,3 ori mai mari decât veniturile proprii. La cele de peste 10.000 de locuitori, considerate deja autosustenabile, raportul e de doar 0,8 ori. Veniturile proprii reprezintă doar circa 11% din bugetul unei primării mici, față de aproximativ 30% într-o primărie de peste 10.000 de locuitori; restul vine din transferuri de la bugetul de stat, care acoperă 50-60% din bugetele primăriilor mici. La nivel național, doar 47 din cele aproximativ 890 de primării (circa 5,3%) își acoperă integral cheltuielile administrative din venituri proprii.
Consolidarea permite trecerea de la o organigramă de 4-6 angajați, cât are astăzi o primărie mică, la una de 10-20 de angajați, inclusiv un post dedicat de achiziții publice, funcție care lipsește în prezent din 87,5% dintre primăriile țării. Pragul critic se situează undeva în jurul a 3.000 de locuitori. Peste acest prag, presiunea costurilor fixe scade semnificativ, iar primăria începe să funcționeze ca instituție, nu doar ca birou de înregistrare a cererilor către bugetul central.
Unde suntem acum
Cifrele oficiale ale Guvernului și Cancelariei de Stat sunt, cel puțin la acest capitol, încurajatoare. Peste 85% dintre primării, mai mult de 750 din aproximativ 890, sunt deja angajate în procesul de amalgamare, iar 500 dintre ele, adică 60%, au adoptat deja decizii finale de unificare la nivelul consiliilor locale. Este o rată de adeziune semnificativă pentru un proces asumat ca fiind voluntar, semn că realitatea de pe teren (lipsa apei curente, absența canalizării, imposibilitatea de a angaja un contabil sau un specialist în achiziții) a devenit, până la urmă, prioritatea cetățeanului.
Nivelul II: de ce zece raioane sunt prea multe
Reforma nu se oprește la nivelul primăriilor. Guvernul propune reducerea celor 32 de raioane actuale la doar 10 unități de nivel II, cu o populație-țintă de 150.000-350.000 de locuitori fiecare, prag ales pentru alinierea la clasificarea statistică europeană NUTS 3. Problema este că, aplicat la datele reale ale țării, acest calcul nu iese. Conform recensământului din 2024, Republica Moldova are 2.409.200 de locuitori, dintre care Chișinăul concentrează singur aproape 30%, adică 720.100 de locuitori. Dacă scoatem capitala din calcul, ca municipiu de sine stătător, rămân aproximativ 1,69 milioane de locuitori pentru restul teritoriului.
Împărțiți la 10 raioane, rezultă o medie de doar 169.000 de locuitori pe unitate: mai puțin de jumătate din media județelor din Moldova de Vest a României (Bacău, Botoșani, Iași, Neamț, Suceava, Vaslui, Vrancea, Galați), care însumează 4.052.136 de locuitori, la o medie de peste 506.500 pe județ. Este chiar la limita inferioară a propriei ținte NUTS 3 pe care Guvernul de la Chișinău și-a asumat-o. Dacă însă decizia finală privind structura de Nivel II, care urmează să fie aprobată oficial în octombrie 2026, ar opta pentru 5 unități teritoriale în loc de 10, plus municipiul Chișinău ca a șasea unitate de sine stătătoare, media ar ajunge la aproximativ 338.000 de locuitori, apropiată de populația județului Vrancea (332.313 locuitori, cel mai mic dintre cele opt) și situată confortabil în interiorul intervalului NUTS 3 declarat chiar de autoritățile moldovene. Cu alte cuvinte, 6 unități de nivel II, nu 10, ar corespunde atât propriei metodologii a Guvernului, cât și scării administrative deja funcționale în România.
Dincolo de aritmetica populației, există un argument mai profund pentru un număr mai mic de unități de nivel II. În ultimul deceniu, singura unitate administrativă a Republicii Moldova cu o dinamică demografică pozitivă reală este Chișinăul. În aceeași perioadă, Bălți, al doilea oraș ca mărime, a pierdut 5,9% din populație, iar toate celelalte raioane au înregistrat scăderi. Practic, dezvoltarea demografică și economică a țării se concentrează, an de an, într-un singur punct de pe hartă.
O reformă administrativ-teritorială reușită trebuie să creeze, la fiecare nou centru de nivel II, condițiile pentru un pol economic și demografic real, un oraș-reședință capabil să atragă investiții, să genereze locuri de muncă și să ofere servicii publice de calitate, exact așa cum județele mijlocii din România au reușit, în ultimele trei decenii, să rețină o parte din creșterea economică fără ca aceasta să se concentreze exclusiv în București.
Concluzii
Republica Moldova se confruntă cu o stare de necesitate demografică și administrativă: populația scade, comunitățile mici se depopulează, iar fragmentarea administrativă limitează capacitatea autorităților locale de a furniza servicii publice și de a utiliza eficient resursele disponibile. În aceste condiții, amalgamarea primăriilor și consolidarea nivelului II reprezintă un răspuns necesar la transformările prin care trece statul.
Pentru un unionist, această reformă are însă și o semnificație strategică. Unirea cu România reprezintă perspectiva de integrare deplină a Republicii Moldova în spațiul politic, economic și de securitate occidental, iar realizarea ei va presupune atât o decizie politică, cât și compatibilizarea celor două sisteme administrative. Cu cât această compatibilitate este construită mai devreme, cu atât tranziția va fi mai simplă, mai rapidă și mai puțin costisitoare pentru cetățeni.
De aceea, reforma actuală trebuie privită și prin prisma viitorului. Primării consolidate, capabile să gestioneze investiții și servicii publice, precum și unități de nivel II suficient de puternice pentru a exercita competențe regionale, vor apropia administrația Republicii Moldova de arhitectura instituțională cu care va trebui să fie compatibilă în cazul Reunificării.
