Volumul Războiul moldo-rus de pe Nistru din primăvara–vara anului 1992, apărut la sfârșitul anului trecut și semnat de istoricul și diplomatul Mihai Gribincea, reprezintă una dintre cele mai consistente și curajoase intervenții în dezbaterea privind natura conflictului transnistrean. La peste trei decenii de la războiul de pe Nistru, spațiul public din Republica Moldova continuă să fie marcat de ambiguități, formule eufemistice și interpretări parțiale. În acest context, lucrarea se înscrie în categoria studiilor cu miză dublă: una științifică și una civică.
Cartea nu urmărește doar reconstituirea factuală a unui conflict armat petrecut la periferia atenției europene de la începutul anilor ’90, ci își propune să corecteze o deformare persistentă a memoriei colective și a discursului oficial. În centrul demersului se află teza ferm argumentată potrivit căreia evenimentele din 1992 nu au reprezentat un „conflict civil” sau „interetnic”, ci o agresiune militară a Federației Ruse împotriva Republicii Moldova, stat aflat atunci la începutul existenței sale independente. Această poziționare conferă lucrării un caracter polemic în raport cu narațiunile dominante ruse, dar și un rol necesar într-un context regional marcat de conflicte înghețate și de revenirea războiului ca instrument de politică externă a Rusiei.
Contextul istoric și geopolitic al conflictului
Cartea plasează războiul de pe Nistru în cadrul mai larg al destrămării Uniunii Sovietice și al procesului de reconfigurare a spațiului est-european după 1991. Autorul arată că independența Republicii Moldova a fost percepută la Moscova nu ca un fapt ireversibil al dreptului internațional, ci ca o anomalie temporară, susceptibilă de „corectare” prin presiune politică, economică și, în ultimă instanță, militară.
În această lectură, Transnistria nu apare ca o entitate născută spontan din tensiuni locale, ci ca un instrument strategic menit să blocheze consolidarea statului moldovean și să mențină Rusia într-o poziție de control asupra spațiului dintre Prut și Nistru. Războiul din 1992 este prezentat ca rezultatul unei combinații între ambiguitatea tranziției post-sovietice și refuzul unei părți a elitelor ruse de a accepta pierderea fostelor republici unionale.
Demontarea mitului „războiului civil”
Unul dintre cele mai importante merite ale volumului constă în demontarea sistematică a tezei „războiului civil”. Autorul arată că această formulă, repetată în discursul oficial rus și preluată adesea fără suficient spirit critic în spațiul public internațional, a avut rolul de a estompa responsabilitatea actorului extern.
Analiza documentară prezentată în volum susține că războiul de pe Nistru a avut printre cauzele sale majore dorința cercurilor proimperiale de la Moscova de a bloca un eventual proces de apropiere sau reunificare a Republicii Moldova cu România și de a menține statul moldovean în sfera de influență a Rusiei. De asemenea, păstrarea trupelor ruse pe teritoriul Republicii Moldova, sub diferite formule juridice sau politico-militare, a reprezentat un obiectiv strategic clar.
Autorul demonstrează că forțele separatiste transnistrene nu ar fi putut susține un conflict de asemenea intensitate fără sprijinul direct al Armatei a 14-a ruse: armament greu, muniții, logistică, comandament și, în momente decisive, foc direct de artilerie. În acest sens, războiul de pe Nistru anticipează tipare de intervenție care vor fi regăsite ulterior în alte spații post-sovietice.
Rolul Armatei a 14-a și responsabilitatea Federației Ruse
Un capitol central al cărții este dedicat rolului Armatei a 14-a, prezentată nu ca un actor pasiv sau mediator, ci ca element decisiv al agresiunii Rusiei. Chișinăul nu s-a confruntat doar cu „miliții locale”, ci cu o structură militară conectată la lanțul de comandă al Moscovei. Comanda, armamentul, logistica și focul de artilerie au aparținut statului rus, iar autoritățile separatiste nu au fost decâtinstrumente locale ale unei operațiuni geopolitice.
Armata a 14-a a acționat în afara cadrului legal internațional, încălcând suveranitatea Republicii Moldova.
Responsabilitatea Federației Ruse este analizată atât din perspectivă militară, cât și politică. Moscova este identificată drept principal beneficiar al conflictului, întrucât acesta a permis menținerea unei prezențe militare permanente în regiune și exercitarea unui drept de veto informal asupra evoluțiilor politice ale Republicii Moldova.
Războiul de pe Nistru în competiția dintre atlantiști și eurasiatiști
Un element de originalitate analitică al volumului îl constituie plasarea conflictului de pe Nistru în cadrul competiției dintre două mari școli de gândire geopolitică din Rusia anilor 90 ai secolului trecut: atlantiștii și eurasiatiștii. Autorul tratează această opoziție nu ca pe un simplu construct teoretic, ci ca pe o cheie explicativă esențială pentru înțelegerea comportamentului Federației Ruse în spațiul post-sovietic.
Poziția eurasiatistă, dominantă în mediile militare ruse, este explicată prin șocul strategic al destrămării URSS. Rusia și complexul său militar au pierdut elemente fundamentale ale statutului de mare putere: adâncimea strategică, controlul frontierelor externe, infrastructura militară avansată din republicile unionale și capacitatea de proiecție regională a forței. În acest context, spațiul post-sovietic a fost perceput drept zonă vitală pentru supraviețuirea statutului strategic al Rusiei.
Războiul de pe Nistru apare astfel ca o reacție defensiv-ofensivă menită să conserve pârghii de putere pierdute în 1991 și să prevină extinderea influenței atlantice în imediata vecinătate a Rusiei.
Războiul de pe Nistru ca precedent strategic
Un alt aport important al volumului îl constituie interpretarea conflictului din 1992 ca precedent strategic. Tiparele utilizate la Nistru – instrumentalizarea minorităților, crearea unor entități separatiste, intervenția militară mascată și menținerea unor contingente armate sub pretextul „pacificării” – se vor regăsi ulterior, aproape identic, în alte regiuni.
Abhazia în Georgia, Crimeea și Donbasul în Ucraina reprezintă, în lectura autorului, dezvoltări ulterioare ale unui model testat pentru prima dată în Republica Moldova. Nistrul devine astfel un laborator timpuriu al unei politici de menținere a controlului geopolitic prin conflicte înghețate.
Concluzie
Războiul moldo-rus de pe Nistru din primăvara–vara anului 1992 este o lucrare necesară și incomodă. Ea contrazice clișee, demontează mituri și propune o interpretare coerentă, susținută documentar, a unuia dintre cele mai importante evenimente din istoria recentă a Republicii Moldova.
Prin rigoarea analizei și claritatea tezei, cartea se impune ca lucrare de referință pentru istorici, juriști, politologi și decidenți, dar și ca act de responsabilitate civică. Într-o regiune în care istoria este adesea instrumentalizată, această lucrare nu propune o revanșă narativă, ci o restituire a adevărului.
Mesajul său este limpede: fără clarificarea deplină a anului 1992, Republica Moldova rămâne captivă într-un conflict nerezolvat nu doar pe hartă, ci și în propria conștiință istorică.
Max Marinescu
