Sâmbătă am avut privilegiul de a participa la Simpozionul «Valea Albă – 550 de ani», organizat la Războieni prin contribuția starețului Mănăstirii Antim, originar din aceste locuri, împreună cu Academia Română și Consiliul Județean Neamț. Am vorbit despre «Ștefan cel Mare și memoria istorică a românilor din Basarabia». Dincolo de evocarea marelui voievod, discuția a fost, în fond, despre un lucru esențial: memoria istorică nu se păstrează de la sine. Ea trebuie apărată, explicată și transmisă fiecărei generații. Altfel, se erodează încet, iar odată cu ea se erodează și identitatea unei comunități.
La numai câteva ore după încheierea simpozionului, atenția opiniei publice era captată de o altă dezbatere: solicitarea de înlăturare a statuii lui Adrian Păunescu. La prima vedere, cele două subiecte nu au nimic în comun. În realitate, ele ridică aceeași întrebare fundamentală: cine și după ce criterii decide memoria publică a unei națiuni?
Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER) a solicitat autorităților retragerea din spațiul public a monumentului dedicat poetului Adrian Păunescu, amplasat în Parcul Grădina Icoanei din București.
Potrivit comunicatului oficial, demersul nu vizează valoarea operei sale literare, ci rolul public pe care poetul l-a avut în promovarea propagandei regimului comunist și a cultului personalității lui Nicolae Ceaușescu. În opinia Institutului, omagierea unei asemenea personalități în spațiul public este incompatibilă cu respectul datorat memoriei victimelor dictaturii comuniste.
Privită izolat, solicitarea poate părea firească. România are nu doar dreptul, ci și obligația morală de a condamna comunismul și de a analiza critic rolul pe care diferite personalități l-au avut în funcționarea acelui regim.
Dar cazul Adrian Păunescu ridică o întrebare care depășește cu mult destinul unui singur poet.
Cine are dreptul să decidă memoria unei națiuni?
Pentru că biografiile marilor personalități nu sunt niciodată alcătuite doar din alb și negru. Este incontestabil că, în anii ’70 și la începutul anilor ’80, Adrian Păunescu a ocupat o poziție privilegiată în viața culturală a României comuniste. Cenaclul „Flacăra” a devenit un fenomen fără precedent, reunind sute de mii de tineri în spectacole de poezie și muzică. Tot atât de adevărat este că o parte a creației și a discursului său public din acea perioadă s-a înscris în logica oficială a vremii.
Aceste realități nu pot fi negate. Dar ele nu reprezintă întreaga istorie. După tragedia de la Ploiești din 1985, Cenaclul „Flacăra” a fost interzis, iar Adrian Păunescu a intrat într-o perioadă de marginalizare politică și culturală. Activitatea sa a fost atent monitorizată de organele de securitate, iar documentele păstrate în arhive arată că regimul nu îl mai privea cu aceeași încredere ca în anii precedenți. În spațiul public au fost invocate documente care indică faptul că organele Securității au manifestat suspiciuni privind eventuale contacte ale poetului cu diplomați americani după participarea la International Writing Program al Universității din Iowa. Existența unor asemenea suspiciuni în documentele Securității nu reprezintă, desigur, dovada unei colaborări cu servicii occidentale, dar ilustrează schimbarea radicală a raporturilor dintre poet și regim.
În același timp, Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității a comunicat că Adrian Păunescu nu a fost identificat drept lucrător sau colaborator al fostei Securități, ci apare în documentele instituției în calitate de persoană urmărită informativ.
Aceste fapte nu îl transformă într-un disident și nici nu șterg compromisurile făcute într-o anumită etapă a vieții sale. Dar ele demonstrează că biografia sa este infinit mai complexă decât imaginea unei simple rotițe din mecanismul propagandei comuniste.
Există însă o perspectivă pe care dezbaterea de la București pare să o ignore aproape complet. Perspectiva Basarabiei. Pentru generațiile care au trăit în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, Adrian Păunescu nu era perceput înainte de toate ca poetul oficial al regimului Ceaușescu. Pentru mii de români dintre Prut și Nistru, el era una dintre cele mai puternice voci ale culturii române contemporane.
În anii în care alfabetul latin era interzis, istoria românilor era falsificată, iar însăși existența identității românești era negată de propaganda sovietică, spectacolele Cenaclului „Flacăra” și poeziile lui Adrian Păunescu circulau clandestin din mână în mână. Casetele erau copiate pe ascuns, ascultate în căminele studențești sau în apartamente, departe de ochii autorităților.
Pentru o întreagă generație de tineri basarabeni, acestea reprezentau una dintre puținele legături vii cu cultura română contemporană. Nu era un gest lipsit de riscuri.
Organele KGB și structurile de partid urmăreau asemenea manifestări. Studenți erau chemați la sediile KGB sau avertizați de conducerile instituțiilor de învățământ pentru simplul fapt că ascultau ori difuzau înregistrările Cenaclului „Flacăra”. În ochii autorităților sovietice, acestea reprezentau expresii ale naționalismului românesc și ale unei influențe ideologice considerate ostile statului sovietic.
Iată marele paradox al istoriei. În România de astăzi, Adrian Păunescu este criticat pentru apropierea sa de regimul Ceaușescu. În Basarabia sovietică, exact aceeași poezie și aceleași spectacole erau considerate de KGB suficient de periculoase pentru a justifica supravegherea și intimidarea tinerilor care le ascultau.
Această contradicție nu îl absolvă pe Adrian Păunescu de propriile sale responsabilități. Dar demonstrează că istoria nu poate fi redusă la etichete și verdicte definitive. Poate tocmai de aceea întrebarea pe care ar trebui să ne-o punem nu este dacă Adrian Păunescu a fost o personalitate fără umbre. Nicio mare personalitate istorică nu este. Întrebarea adevărată este alta: Cum judecăm trecutul fără să distrugem memoria?
Unde se oprește această logică?
Cazul Adrian Păunescu nu este doar despre Adrian Păunescu. El ridică o întrebare fundamentală pentru orice societate democratică: cum administrăm memoria culturală a unei națiuni? Este firesc ca fiecare generație să reevalueze trecutul. Istoria nu este o disciplină înghețată, iar cercetarea aduce permanent documente noi, interpretări noi și perspective noi. Dar reevaluarea nu înseamnă demolare. Dacă o societate începe să judece personalitățile culturale exclusiv prin criteriile morale și politice ale prezentului, atunci lista celor care ar trebui eliminați din memoria publică devine practic nesfârșită. Unde ne oprim?
Ar trebui să renunțăm la cronicarii români pentru că au scris elogios despre voievozi care, potrivit mentalităților Evului Mediu, au ordonat execuții, au pedepsit adversarii politici sau au purtat războaie sângeroase?
Ar trebui să privim cu suspiciune operele lui Grigore Ureche, Miron Costin sau Ion Neculce doar pentru că au admirat domnitori care nu corespund criteriilor morale ale secolului XXI?
La Războieni am vorbit despre felul în care memoria istorică l-a păstrat pe Ștefan cel Mare în conștiința românilor din Basarabia, în pofida tuturor încercărilor de falsificare și de ștergere a identității lor. Dacă înaintașii noștri ar fi ales să-l judece exclusiv prin prisma observației lui Grigore Ureche – «mânios și degrabă vărsătoriu de sânge nevinovat» –, ar mai fi devenit Ștefan cel Mare simbolul Moldovei și sfântul cinstit astăzi de Biserică? Evident că nu. Istoria nu l-a absolvit de contradicțiile sale, dar nici nu i-a redus întreaga viață la ele.
Cronica lui Ureche nu este un rechizitoriu și nici un cod moral contemporan. Ea este mărturia unei epoci și trebuie înțeleasă în contextul acelei epoci. Același principiu se aplică întregii culturi europene.
Mulți dintre marii scriitori, filosofi, artiști și oameni de cultură ai Europei au trăit în apropierea puterii. Unii au fost protejați de regi absoluți, alții au slujit împărați, au beneficiat de patronajul unor conducători autoritari sau au făcut compromisuri dictate de vremurile în care au trăit.
Istoria culturii europene este plină de asemenea exemple. Cele mai multe dintre marile hărți realizate între secolele al XV-lea și al XVIII-lea sunt dedicate unor regi, împărați, principi sau mari demnitari. Cartografii căutau patronaj, iar dedicația era expresia recunoștinței și, adesea, condiția însăși a apariției operei.
Astăzi nimeni nu contestă valoarea acelor hărți pentru că autorii lor au lucrat sub patronajul unor suverani ale căror acțiuni pot fi privite critic din perspectiva prezentului. Dimpotrivă, distingem între valoarea documentului cultural și contextul politic în care a fost creat. Același principiu ar trebui să ne călăuzească și atunci când discutăm despre alte opere și alte personalități.
Nimeni nu contestă însă că operele lor aparțin patrimoniului universal. Dacă am aplica retrospectiv criteriile morale ale prezentului tuturor personalităților istorice, am ajunge să rescriem aproape întreaga istorie a civilizației europene.
Roma și Atena sunt poate cele mai sugestive exemple. Orașele care simbolizează astăzi însăși civilizația europeană păstrează monumente dedicate unor împărați, strategi, oameni de stat și conducători ale căror decizii au însemnat războaie, cuceriri, represiuni și execuții. Nimeni nu interpretează existența acestor monumente drept o aprobare a tuturor faptelor săvârșite de personajele reprezentate. Ele există pentru că fac parte din memoria unei civilizații. Europa modernă nu a ales să-și distrugă patrimoniul, ci să-l contextualizeze.
Aceasta este diferența dintre o cultură sigură pe propriile valori și una care încearcă să rezolve dilemele trecutului prin eliminarea simbolurilor lui. Același principiu ar trebui să guverneze și raportarea noastră la patrimoniul cultural românesc.
Ceea ce se pare că nu înțelege IICCMER este faptul că monumentele nu sunt certificate de impecabilitate morală. Ele reprezintă recunoașterea contribuției unei personalități la istoria, cultura sau identitatea unei națiuni, fără a pretinde că acea personalitate a fost lipsită de contradicții sau de greșeli.
În cazul lui Adrian Păunescu, dezbaterea nu ar trebui să fie dacă biografia sa conține episoade controversate. Le conține. Întrebarea este dacă acestea anulează întreaga sa contribuție literară și culturală sau dacă, dimpotrivă, tocmai complexitatea biografiei sale impune o analiză istorică serioasă, nu o simplificare ideologică. În opinia noastră, o placă explicativă lângă un monument ar putea spune mai mult decât demolarea lui. Un muzeu, o dezbatere academică sau o ediție critică pot contribui infinit mai mult la înțelegerea comunismului decât dispariția unei statui. Memoria unei națiuni nu se apără prin uitare. Ea se apără prin cunoaștere. Iar cunoașterea începe acolo unde încetează tentația de a împărți trecutul în îngeri și demoni.
Astăzi Adrian Păunescu. Mâine cine?
Poate că unii vor spune că toate aceste argumente îl privesc exclusiv pe Adrian Păunescu. Noi credem că dezbaterea este mult mai amplă.
În ultimele decenii, în spațiul public românesc au existat polemici privind opera și publicistica lui Mihai Eminescu. Unii autori au susținut că anumite texte publicistice conțin pasaje antisemite și au pledat pentru o reconsiderare a locului pe care poetul îl ocupă în cultura română sau în programa școlară. Alții au răspuns că opera sa trebuie analizată în contextul intelectual și politic al secolului al XIX-lea și că valoarea literară a creației sale nu poate fi anulată prin izolarea unor texte sau idei.
Această dezbatere nu este, în sine, un pericol. Dimpotrivă. O cultură vie trebuie să accepte cercetarea critică, confruntarea ideilor și reevaluarea permanentă a propriului patrimoniu. Pericolul apare în momentul în care analiza critică este înlocuită de reflexul excluderii. Atunci când soluția nu mai este explicarea trecutului, ci eliminarea lui din spațiul public. Atunci când monumentele devin simple ținte ale indignării de moment, iar personalitățile istorice sunt reduse la o singură etichetă. Dar Istoria și cultura nu funcționează astfel. Marile personalități nu sunt modele pentru că ar fi fost perfecte. Ele rămân importante tocmai pentru că reflectă contradicțiile epocilor în care au trăit. Înțelegerea acestor contradicții ne ajută să înțelegem istoria. Demolarea sau ascunderea monumentelor în depozite lor nu ne ajută să înțelegem nimic. De aceea, condamnarea comunismului și păstrarea memoriei culturale nu sunt obiective incompatibile. Dimpotrivă. O societate democratică este capabilă să condamne fără echivoc un regim totalitar și, în același timp, să privească lucid și nuanțat biografiile celor care au trăit în interiorul acelui regim. Nu orice monument reprezintă o glorificare necondiționată. Uneori, el reprezintă pur și simplu recunoașterea faptului că istoria unei națiuni este alcătuită din oameni reali, nu din personaje fără greșeală. Poate că adevărata întrebare nu este dacă Adrian Păunescu merită sau nu o statuie. Întrebarea este alta. Ce fel de cultură vrem să lăsăm generațiilor care vin?
O cultură în care fiecare generație își judecă înaintașii exclusiv după propriile criterii morale și politice, eliminând din memoria publică tot ceea ce nu mai corespunde sensibilităților prezentului?
Sau o cultură care are curajul să-și privească trecutul în întregime, cu luminile și umbrele sale, fără să transforme memoria într-un câmp de epurări succesive?
Răspunsul la această întrebare nu îl privește doar pe Adrian Păunescu. Îl privește pe Mihai Eminescu, pe cronicarii noștri, pe marii scriitori, artiști și oameni de cultură ai României. Îi privește, în cele din urmă, pe toți cei care înțeleg că identitatea unei națiuni nu se construiește prin uitare, ci se construiește prin memorie. De aceea, întrebarea pe care suntem datori să ne-o punem nu este „Pe cine mai eliminăm?”, ci „Cum ne păstrăm memoria fără să renunțăm la adevăr?” Pentru că o națiune care își pierde memoria culturală riscă să-și piardă, încetul cu încetul, și conștiința propriei identități.
La Războieni am vorbit despre felul în care memoria istorică l-a păstrat pe Ștefan cel Mare în conștiința românilor, inclusiv în Basarabia, în pofida tuturor încercărilor de falsificare a trecutului. Mi-am dat seama apoi că aceeași temă ne privește și astăzi. Fiecare generație este tentată să creadă că poate rescrie definitiv memoria celei dinainte. Istoria ne învață însă altceva: memoria unei națiuni nu se demolează. Ea se înțelege, se discută și se transmite. Numai astfel un popor rămâne el însuși.
Mihai Gribincea, pentru Reunirea
