În Republica Moldova există puține date istorice care să provoace atâtea controverse precum 2 august 1940. Pentru adepții moldovenismului sovietic și pentru urmașii politici ai fostului Partid Comunist, aceasta reprezintă ziua în care s-a născut statalitatea moldovenească. Pentru cei care privesc istoria prin prisma dreptului internațional și a adevărului documentar, 2 august marchează instituționalizarea consecințelor unuia dintre cele mai grave acte de agresiune ale secolului XX – ocuparea Basarabiei în urma Pactului Molotov-Ribbentrop și a ultimatumurilor sovietice din 26 și 28 iunie 1940.
Dar adevărata întrebare nu este dacă trebuie să sărbătorim sau să condamnăm această dată. Întrebarea fundamentală este alta: poate Republica Moldova să-și întemeieze viitorul pe o matrice identitară creată de un regim totalitar și impusă prin ocupație militară?
Aceasta este miza reală a dezbaterii. Pentru că statele nu sunt susținute doar de frontiere și instituții. Ele rezistă în timp atunci când sunt sprijinite de o comunitate politică unită printr-o memorie comună, prin valori împărtășite și printr-o identitate asumată liber.
Istoria Europei oferă nenumărate exemple. Națiunile care și-au construit statul pe adevăr istoric și pe consens democratic au devenit stabile și prospere. Cele care au rămas captive miturilor fabricate de regimuri autoritare au rămas vulnerabile diviziunilor interne și influențelor externe.
RSS Moldovenească nu s-a născut din voința locuitorilor dintre Prut și Nistru. Ea a fost rezultatul unei decizii luate la Kremlin, după împărțirea Europei de Est între Hitler și Stalin. Nu a existat referendum, nu a existat consultare populară și nici măcar formalitățile juridice utilizate în republicile baltice.
Mai mult, însăși structura republicii demonstra caracterul artificial al construcției. Basarabia istorică a fost fragmentată, nordul și sudul fiind transferate Ucrainei. Noua republică era o creație administrativă adaptată intereselor geopolitice ale Moscovei, nu realităților istorice ale provinciei.
Însă adevărata moștenire a RSS Moldovenești nu este cea teritorială, ci cea identitară. Timp de cinci decenii, regimul sovietic a urmărit sistematic formarea unei identități distincte de cea românească. Limba a fost redenumită, istoria rescrisă, elitele culturale eliminate, iar memoria colectivă remodelată pentru a crea impresia existenței unei națiuni separate.
Din perspectivă postcolonială, acesta este unul dintre cele mai importante instrumente ale dominației imperiale: colonizarea memoriei. Un imperiu nu urmărește doar controlul unui teritoriu, ci și schimbarea felului în care populația acelui teritoriu se percepe pe sine.
De aceea, cea mai importantă moștenire a RSS Moldovenești nu este infrastructura industrială și nici aparatul birocratic, ci moldovenismul sovietic – ideologia care continuă să divizeze societatea și după mai bine de trei decenii de independență.
Nu este întâmplător faptul că principalii promotori ai actualului statalism moldovenist provin din aceeași tradiție politică a celor care, în ultimii ani ai Uniunii Sovietice, se opuneau desprinderii RSS Moldovenești din URSS. Discursul s-a schimbat, vocabularul s-a modernizat, însă matricea identitară a rămas în mare măsură aceeași.
În opoziție cu această moștenire se află Declarația de Independență din 27 august 1991. Acest document nu întemeiază Republica Moldova pe decretul lui Stalin, ci pe dreptul poporului de a decide liber asupra propriului destin. El condamnă Pactul Molotov–Ribbentrop, califică ocupația sovietică drept ilegală și afirmă explicit apartenența limbii române și a patrimoniului cultural comun.
Nu este o simplă diferență de formulare juridică. Este diferența dintre două proiecte de stat. Primul își caută legitimitatea într-o decizie imperială adoptată la Moscova. Al doilea își caută legitimitatea în voința cetățenilor și în adevărul istoric.
Această distincție este esențială. Republica Moldova există astăzi pentru că cetățenii ei au ales să păstreze statul apărut după destrămarea Uniunii Sovietice. Legitimitatea acestui stat nu derivă din existența RSS Moldovenești, ci din consimțământul democratic al oamenilor care trăiesc între Prut și Nistru.
În același timp, identitatea culturală și istorică a majorității populației reprezintă o chestiune distinctă de forma de organizare politică a statului. Pentru numeroși cetățeni, asumarea identității românești nu este percepută ca o negare a Republicii Moldova, ci ca o recuperare a continuității istorice întrerupte de ocupația sovietică.
Într-o societate democratică, nici Moscova, nici Bucureștiul și nici alte capitale nu pot decide viitorul Republicii Moldova. Acesta aparține exclusiv cetățenilor săi. Tocmai de aceea, problema identității devine decisivă. O comunitate politică își proiectează viitorul în funcție de felul în care se definește pe sine. Dacă majoritatea cetățenilor își asumă identitatea românească, își recunoaște continuitatea istorică, lingvistică și culturală cu națiunea română și consideră că ruptura produsă în 1940 a fost consecința unui act de ocupație, atunci este firesc ca și opțiunile privind viitorul politic al Republicii Moldova să fie reevaluate în această cheie. Într-o asemenea perspectivă, unirea cu România nu mai apare ca o idee impusă din exterior sau ca un proiect conjunctural, ci ca una dintre opțiunile democratice care decurg din asumarea unei identități naționale comune. Dacă o asemenea opțiune va întruni sprijinul majorității cetățenilor, ea nu va reprezenta rezultatul presiunii vreunei capitale, ci expresia suverană a voinței democratice a societății din Republica Moldova.
Aceasta este diferența fundamentală dintre logica imperială și logica democratică. Imperiile decid în locul popoarelor. Democrațiile lasă popoarele să decidă singure.
Prin urmare, adevărata desprindere de moștenirea RSS Moldovenești nu înseamnă doar condamnarea simbolică a ocupației sovietice. Ea presupune înlocuirea unei matrici identitare impuse cu una construită pe libertatea de alegere, pe adevărul istoric și pe respectarea voinței cetățenilor.
Numai un stat care nu se teme de propriul trecut poate avea încredere în viitorul său. Iar numai o societate care își asumă liber identitatea poate decide liber și asupra destinului său politic.
În fond, aceasta este marea lecție a zilei de 2 august 1940. Nu decretul lui Stalin trebuie să definească viitorul Republicii Moldova, ci libertatea cetățenilor săi de a-și defini singuri identitatea și de a decide, prin vot și în mod democratic, direcția în care doresc să evolueze. Tocmai această libertate – negată în 1940 și recâștigată în 1991 – reprezintă adevăratul act fondator al Republicii Moldova contemporane.
