Refuzul ministrului apărării, Anatolie Nosatîi, de a răspunde în limba rusă unei jurnaliste a provocat reacții puternice în spațiul public și politic din Republica Moldova. Gestul a fost imediat transformat de unele forțe politice și de voci apropiate Moscovei într-un pretins caz de „discriminare lingvistică”. Foști demnitari, reprezentanți ai opoziției parlamentare, persoane asociate regimului separatist de la Tiraspol și influenceri cunoscuți pentru promovarea unor narațiuni favorabile Federației Ruse au încercat să deplaseze discuția de la esența problemei spre o controversă identitară convenabilă propagandistic.
Dincolo însă de reacțiile politice de moment, cazul Nosatîi merită analizat într-o perspectivă mult mai largă. Nu este vorba doar despre limba în care un ministru răspunde unei întrebări. Este vorba despre raportul dintre reflexele moștenite din trecut și comportamentul unui stat independent, despre capacitatea instituțiilor de a-și afirma identitatea și, mai ales, despre legătura dintre decolonizarea mentalului colectiv și securitatea națională.
Într-un stat suveran, limba oficială nu este un simplu instrument administrativ. Ea reprezintă unul dintre elementele prin care statul își exprimă continuitatea istorică, identitatea constituțională și autoritatea instituțională. În Republica Moldova, limba română este limba de stat, iar utilizarea ei de către reprezentanții instituțiilor publice nu poate fi prezentată drept un act de ostilitate față de cetățenii vorbitori de alte limbi. Dimpotrivă, este expresia normală a funcționării unui stat care își asumă propria identitate.
De la reflexul politic la responsabilitatea de stat
Problema fundamentală este că Republica Moldova continuă să poarte, la mai bine de trei decenii de la proclamarea independenței, urmele unei ordini imperiale care nu a dispărut odată cu destrămarea Uniunii Sovietice. Imperiile nu supraviețuiesc doar prin baze militare, presiuni geopolitice sau mecanisme economice. Ele pot supraviețui și în mentalități, în reflexe sociale, în ierarhii simbolice și în convingerea că limba fostei metropole trebuie să ocupe, în mod implicit, o poziție privilegiată.
Aceasta este una dintre cele mai dificile dimensiuni ale procesului de decolonizare: schimbarea nu se produce numai prin modificarea legislației, a denumirilor instituțiilor sau a manualelor școlare. Ea trebuie să se producă și în conștiința publică.
Republica Moldova a devenit independentă în 1991, dar independența juridică nu a însemnat automat și desprinderea mentală de vechiul centru imperial. Timp de decenii, populația dintre Prut și Nistru a fost supusă unui proces sistematic de remodelare identitară, în care limba română a fost marginalizată, grafia latină a fost înlocuită, iar existența unei identități moldovenești distincte de cea românească a fost transformată într-un instrument politic.
De aceea, problema limbii trebuie privită astăzi și ca o problemă de securitate. Nu pentru că vorbirea limbii ruse ar constitui în sine o amenințare. Milioane de cetățeni ai Republicii Moldova au dreptul să vorbească rusa, să o studieze și să o folosească în viața privată și publică în condițiile legii. Problema apare atunci când limba rusă este transformată dintr-un patrimoniu lingvistic într-un instrument de conservare a unei ierarhii imperiale, în care limba statului este tratată ca secundară chiar în propriul său spațiu instituțional.
Această diferență este esențială. A apăra limba română nu înseamnă a ataca limba rusă. Înseamnă a refuza ca limba rusă să fie utilizată ca instrument de contestare a caracterului românesc al limbii de stat și a suveranității simbolice a Republicii Moldova.
Decolonizarea mentalului colectiv – o dimensiune a securității naționale
În ultimele decenii, noțiunea de securitate națională a fost înțeleasă în primul rând prin prisma armatei, a frontierelor, a infrastructurii critice sau a capacității de apărare. În condițiile actuale, această definiție este insuficientă. Un stat poate dispune de instituții militare funcționale și, totuși, să rămână vulnerabil dacă o parte importantă a societății sale continuă să privească fostul centru imperial ca pe o autoritate politică, culturală sau civilizațională superioară.
Securitatea începe, în acest sens, și în interiorul conștiinței colective. Un stat este vulnerabil atunci când propriii săi cetățeni pot fi convinși cu ușurință că limba de stat poate fi ignorată, că identitatea lor este „inventată”, că istoria lor este „greșită” sau că independența lor reprezintă doar o anomalie temporară. Este vulnerabil atunci când limba de stat este tratată ca o opțiune secundară, iar respectarea ei ca normă a spațiului public este relativizată. Într-un asemenea context, propaganda externă găsește în interiorul societății grupuri dispuse să reproducă aceleași narațiuni și să le prezinte drept opinii politice obișnuite.
Din această perspectivă, decolonizarea mentalului colectiv nu este o operațiune îndreptată împotriva unei comunități etnice sau lingvistice. Este procesul prin care societatea își recuperează capacitatea de a defini singură ceea ce este, cine este și care îi sunt interesele fundamentale. Un stat independent nu trebuie să ceară permisiunea fostei metropole pentru a-și afirma identitatea. Iar un ministru al apărării, prin însăși funcția pe care o exercită, nu este doar un politician care urmărește reacția imediată a electoratului. El este reprezentantul unei instituții fundamentale a statului. Într-un asemenea context, alegerea de a utiliza limba oficială poate avea o semnificație care depășește comunicarea propriu-zisă.
Când identitatea devine parte a apărării
Declarațiile expertului Alexandru Tănase, potrivit cărora gestul ministrului trebuie înțeles inclusiv ca un mesaj politic în contextul relațiilor tensionate dintre Republica Moldova și Federația Rusă, oferă un element important de interpretare. În condițiile în care securitatea Republicii Moldova este afectată de războiul din Ucraina, de incidente legate de încălcarea spațiului aerian și de presiunile hibride exercitate asupra societății, dimensiunea simbolică a unor asemenea gesturi nu poate fi ignorată.
În această logică, refuzul de a schimba automat limba oficială a statului în funcție de interlocutor poate fi privit nu ca o provocare, ci ca o afirmare a normalității instituționale.
Este important însă ca această poziție să nu fie transformată într-o politică de excludere. Republica Moldova nu are nevoie de o nouă frontieră între cetățenii săi, de această dată una lingvistică. Are nevoie de o consolidare a limbii române ca limbă comună a statului, fără ca acest lucru să presupună marginalizarea minorităților.
Tocmai aici se află diferența dintre patriotismul instituțional și naționalismul exclusivist. Un stat sigur este un stat în care cetățeanul poate vorbi mai multe limbi, dar știe foarte clar care este limba oficială a statului. Este un stat în care diversitatea lingvistică este protejată, însă nu este folosită pentru a relativiza identitatea constituțională.
Anacronismul „limbii de relaționare interetnică”
Menținerea ideii că limba rusă trebuie să aibă un statut privilegiat de „limbă de relaționare interetnică” reprezintă unul dintre cele mai persistente vestigii ale ordinii sovietice. Într-un spațiu multietnic, cunoașterea unei limbi de circulație largă poate fi, evident, un avantaj. Dar una este utilitatea unei limbi și alta este instituționalizarea unei ierarhii lingvistice moștenite dintr-un sistem imperial.
În condițiile Republicii Moldova independente, limba comună a cetățenilor trebuie să fie limba statului. Aceasta este condiția minimă pentru integrarea socială și instituțională.
Orice cetățean trebuie să poată accesa administrația, educația, justiția, serviciile publice și instituțiile centrale în limba oficială. Nu pentru a demonstra loialitate față de o ideologie, ci pentru că aceasta este funcția firească a limbii de stat.
Paradoxul este că tocmai radicalizarea discursului împotriva limbii române riscă să producă efectul opus celui pretins de promotorii săi. Atunci când limba română este prezentată drept instrument de discriminare, iar cunoașterea ei este tratată ca o obligație „străină”, se alimentează artificial ideea că două comunități ar trebui să trăiască în spații lingvistice paralele. Aceasta nu consolidează societatea. O fragmentează.
Colonialismul poate supraviețui în mentalități
La 35 de ani de independență, Republica Moldova trebuie să aibă curajul să recunoască faptul că decolonizarea nu este un proces încheiat. Schimbarea generațiilor nu produce automat și schimbarea mentalităților. O parte dintre reflexele formate în perioada sovietică au fost transmise social și cultural, uneori chiar unor generații care nu au cunoscut direct URSS.
În spațiul public și în special în rețelele sociale pot fi întâlnite încă discursuri construite pe o logică de superioritate imperială: românii-moldoveni sunt prezentați ca fiind „inferiori”, limba română este ridiculizată, iar revenirea la alfabetul latin sau la terminologia românească este descrisă ca o agresiune împotriva vorbitorilor de rusă.
Acest tip de discurs nu trebuie confundat cu simpla exprimare a unei opinii politice. Într-o societate democratică, oricine are dreptul să critice politicile guvernării. Dar atunci când critica este construită pe negarea dreptului statului de a-și defini propria identitate și pe perpetuarea unor ierarhii etno-lingvistice imperiale, problema depășește sfera unei dispute electorale. Ea devine o problemă de reziliență socială.
De aceea, decolonizarea mentalului colectiv presupune și capacitatea de a identifica aceste mecanisme fără a transforma cetățenii vorbitori de rusă într-un „dușman intern”. Nu limba rusă trebuie privită ca o amenințare, ci instrumentalizarea ei politică împotriva suveranității statului. Această distincție trebuie păstrată cu strictețe.
Limba română ca element al rezilienței naționale
În 2023, Parlamentul a consacrat legislativ înlocuirea sintagmei „limba moldovenească” cu „limba română”. Ulterior, au fost adoptate măsuri privind utilizarea limbii române în activitatea Parlamentului. Aceste decizii nu reprezintă simple modificări terminologice. Ele au o semnificație istorică și instituțională majoră.
Pentru un stat care a trecut printr-o experiență de sovietizare și de redefinire artificială a identității, recuperarea terminologiei corecte reprezintă o formă de restabilire a normalității.
A afirma acest lucru nu înseamnă a rescrie identitatea cetățenilor Republicii Moldova. Înseamnă tocmai a elimina o construcție ideologică impusă prin politicile sovietice și a permite societății să se raporteze liber la propria limbă și istorie. În acest sens, limba română poate deveni nu un factor de divizare, ci unul de integrare civică.
Omul de stat și tentația calculului electoral
Cazul Nosatîi pune în discuție și o problemă mai profundă: diferența dintre politician și om de stat. Politicianul se gândește în primul rând la reacția imediată, la sondaje, la rețelele sociale și la următoarea rundă electorală. Omul de stat este obligat să privească dincolo de ciclul electoral. El trebuie să se gândească la instituțiile pe care le lasă în urmă, la reziliența societății și la capacitatea statului de a rezista presiunilor externe.
În acest sens, ministrul apărării a transmis un mesaj care poate fi interpretat ca o asumare a rolului instituției pe care o conduce.
Apărarea Republicii Moldova nu înseamnă numai protejarea frontierelor. Înseamnă și protejarea spațiului constituțional, a instituțiilor, a memoriei istorice, a identității civice și a capacității cetățenilor de a decide liber asupra propriului viitor. Un stat care își apără teritoriul, dar își abandonează identitatea, rămâne vulnerabil.
Un stat care își consolidează instituțiile, dar acceptă ca propriile sale simboluri să fie permanent relativizate din exterior, riscă să piardă treptat controlul asupra propriei narațiuni naționale.
De la independență juridică la independență mentală
Adevărata independență a Republicii Moldova nu va fi consolidată doar prin legi, acorduri internaționale sau investiții în apărare. Ea va fi consolidată atunci când cetățeanul Republicii Moldova va considera firesc ca statul să vorbească în limba sa oficială, ca instituțiile sale să-și apere identitatea și ca niciun actor extern să nu poată dicta cum trebuie să se definească această țară. Aceasta este miza reală a decolonizării.
Nu trebuie să ne întoarcem împotriva trecutului prin răzbunare, ci să ne desprindem de el prin maturizare. Nu trebuie să negăm diversitatea lingvistică a societății, ci să o așezăm într-un cadru în care există o limbă comună a statului și drepturi clare pentru toți cetățenii. Iar în acest proces, instituțiile statului trebuie să ofere exemplul.
Refuzul ministrului apărării de a abandona limba română în favoarea unei alte limbi nu trebuie transformat într-un conflict interetnic. El poate fi înțeles mai degrabă ca un semnal că Republica Moldova începe să depășească reflexul de a se adapta permanent la sensibilitățile fostului centru imperial.
Aceasta este, în fond, diferența dintre un politician și un om de stat. Politicianul se teme să piardă voturi. Omul de stat se teme ca țara sa să nu-și piardă viitorul.
Într-un moment în care Republica Moldova se află într-un mediu geopolitic profund schimbat, decolonizarea mentalului colectiv trebuie să devină parte a politicii de securitate națională. Nu prin intoleranță, nu prin discriminare și nu prin marginalizarea vorbitorilor de rusă, ci prin consolidarea unei identități statale asumate, a limbii române ca limbă comună și a capacității societății de a rezista manipulării și presiunilor externe.
Pentru că securitatea unui stat începe acolo unde se termină dependența sa psihologică de fostul imperiu. Iar Republica Moldova are nevoie, mai mult decât oricând, nu doar de politicieni care calculează reacția de mâine, ci de oameni de stat capabili să construiască independența de peste o generație.
