Chișinău, 22 decembrie 1989
Fulguiește cu amintiri răscolitoare dintr-un alt veac, când sfârșitul de decembrie al îndepărtatului an 1989, aducea printre ninsori speranța și voința poporului român de a răsturna tirania comunistă și a trăi omenește, în libertate, nu în dictatură.
În clipa, când sângele fraților noștri din Timișoara a curs peste somnul de moarte al națiunii, dându-i suflare vie și deșteptare la luptă, Basarabia românească, trează la acea vreme istorică, dar despărțită de Țară prin sârma ghimpată de pe Prut, urmărea cu sufletul la gură cum România-Mamă se scutura de ciuma comunistă și ciocoimea roșie.
În URSS posturile „dușmănoase” de radio din Europa și SUA nu mai erau bruiate în 1989, iar posesorii de tranzistoare se informau liber din diferite surse din străinătate. La Chișinău, începând cu 16 decembrie, mulți oameni se duceau la serviciu cu aparatele de radio. În transportul public chișinăuienii discutau ultimele știri despre evenimentele din România, iar dacă „Vocea Americii” sau „Europa liberă” furnizau ceva date noi, le ascultam cu toții la „VEF”-ul cuiva din troleibuz.
Redacția săptămânalului „Literatura și Arta” se transformase într-un furnicar: mulți cititori considerau că noi aveam linie directă cu Timișoara, Iași sau București și alergau după noutăți. În cabinetul secției publicistică, fiecare coleg avea adus de acasă „VEF”-ul său și roteam încontinuu posturile străine să aflăm dacă pică dictatura tandemului Ceaușescu. Mass-media din România, între 16-22 decembrie, încă mai cânta ode „geniului Carpaților”, iar legătura telefonică dintre Chișinău și București, efectuată prin Moscova, părea întreruptă total. Nu prea găseai soluții să te informezi operativ. Totuși, mi se întâmplă o minune: în dimineața zilei de 22 decembrie, pe la orele 5 sau 6, a sunat de câteva ori telefonul de la domiciliu până s-a făcut legătura. „Alo, de la București. Așteptați o clipă!”- am deslușit printre zgomotele din receptor. În sfârșit, aud: „Alecule, dragă. Sunt Mitzura Arghezi. În București e revoltă mare. Curge sânge, se împușcă în popor… Nu pot face legătura cu Elveția. Te rog mult, sună-l pe fratele Baruțu la următorul număr de telefon și transmite-i ce îți spun…” Peste câteva secunde s-a întrerupt definitiv legătura. (Cu Mitzura Arghezi, fiica celebrului poet, am făcut cunoștință, când a venit la Chișinău în 1987, am însoțit-o prin oraș și i-am luat un interviu.)
În noaptea de 21 spre 22 decembrie sângele eroilor din capitală a aprins torța revoluției. Blocada informațională a picat la ora 12.08 minute, când dictatorii Ceaușescu au fugit în elicopterul, care i-a salvat de mânia populară, dar nu și de sfârșitul tragic. În acele ore de o intensitate maximă, teama cea uriașă, care ne ținea pe butoiul cu pulbere, era să nu apară între revoluționari, o celulă școlită la Moscova, însărcinată să ceară ajutorul armatei sovietice.
Pe 22 decembrie, la Chișinău, după masă, în preajma Catedralei, au venit foarte mulți basarabeni, care au aprins mii de lumânări în semn de plecăciune și recunoștință pentru eroii români care și-au jertfit viața în numele libertății și a viitorului României. În fața mulțimilor adunate, protoiereul Petru Buburuz a oficiat un tedeum, urmat de un miting de solidaritate frățească și susținere totală a poporului român. La final, pare-mi-se, scriitorul și ecologistul Gheorghe Malarciuc, a făcut apel să fie colectate ajutoare umanitare, medicamente, alimente pentru frații din dreapta Prutului. Cineva, alături de mine, a strigat: „Clarificați, dacă nu au urgent nevoie de medici. Suntem gata să trecem Prutul și să ajutăm răniții!”
De la Catedrală, la reîntoarcere, drumul spre redacție trecea pe la Monumentul lui Ștefan cel Mare – Agora tuturor naționaliștilor basarabeni, acolo unde se punea Țara și Unirea la cale. Nu lumea tradițional adunată în perimetrul Monumentului m-a surprins, ci un rând destul de lung de bărbați. La două mese instalate în apropiere de poarta de intrare în parc, bărbații se apropiau de un domn chipeș, cu căciulă mocănească, și își puneau semnătura într-un fel de registru. Ce am aflat despre bărbații, care își scriau numele în listă, m-a atins până la os, făcându-mă, a câta oară, în acei ani de renaștere românească, foarte și foarte mândru de basarabenii mei. Despre ce este vorba?
Pe la prânz, când informația s-a răspândit fulgerător că dictatorii au fugit cu elicopterul, iar comandourile de securiști fidele lui Ceaușescu, trag în protestatari și împing Țara într-un război civil, mai mulți basarabeni din Chișinău, cu experiență militară în trupele de elită, au venit la Monumentul lui Ștefan cel Mare să se înscrie ca voluntari pentru a lupta de partea poporului român.
La Chișinău, în după amiaza zilei de 22 decembrie, din inițiativa românilor basarabeni, în semn de unitate națională, solidaritate frățească și din dorința sinceră de a ajuta revoluției române, a început selectarea voluntarilor militari pentru două batalioane de elită – „Mihai Viteazul” și „Ștefan cel Mare”. Nu cunosc, cum a decurs completarea listelor, dar executarea cuplului dictatorial la 25 decembrie și „dispariția misterioasă” a teroriștilor, a făcut ca constituirea celor două batalioane să-și piardă rostul, odată cu încetarea ostilităților. Dar nu și semnificația de mobilizare și solidaritate întru ajutorarea fraților și datoria sfântă a Basarabiei față de România-Mamă!
Fac un apel către toți cei care cunosc mai mult despre inițiativa creării celor două batalioane să scrie pe Fb și, mai ales, dacă cineva a păstrat registrul cu listele voluntarilor, să le transmită la Institutul Revoluției Române din Decembrie 1989 (IRRD) ca o dovadă incontestabilă că Basarabia a fost, este și va rămâne pe vecie parte organică a României și a poporului român.
Iași: 27 – 30 decembrie 1989. De Acasă – Acasă!
Era 25 decembrie 1989. Începea să însereze, când grănicerii sovietici au venit să ne însoțească pe jos până la jumătatea podului de cale ferată de la Ungheni. Acolo se termina Uniunea Sovietică și începea Țara noastră adevărată. Împreună cu prietenul meu de suflet și destin Boris Vieru, priveam la apele întunecate ale Prutului și ne făceam că ascultam ultimele indicații ale ofițerului rus de la pichet, indicații ce se rezumau să ne conformăm totalmente însoțitorilor înarmați.
Pornim. Prutul pare îngust, dar podul e lung. Ajungem la jumătate. Grănicerii ne arată linia roșie, unde să ne oprim și ne atenționează că avem la dispoziție câteva minute pentru conversație. De cealaltă parte, la o distanță de 7-8 metri se afla fratele nostru de la Iași, singur, fără însoțitori. Se întuneca. Aproape că nu îi deslușeam fața. Din cauza distanței și a vântului, ne-am prezentat, strigându-ne numele. De la el am auzit că îl reprezintă pe dl Doru Țigău, președintele Consiliul popular ad-hoc, care a transmis că Crucea Roșie din Iași, spitalul județean și alte instituții sunt pregătite să primească ajutoarele umanitare de la Chișinău și ne așteaptă în orice zi. Virtual, ne-am strâns mâinile, în aer, am urat Iașului sărbători la libertate și încredere în victorie. …În drum spre Chișinău, de la radio aflăm despre executarea soților Ceaușescu…
Apelul făcut la Mitingul de solidaritate cu revoluția română din fața Catedralei la 22 decembrie a răscolit Chișinăul. La sediul Crucii Roșii, într-un hol imens, am văzut zeci și zeci de orășeni, care aduceau plapome, încălțăminte și haine călduroase, pături, perne etc. Timp de trei zile, non-stop, lumea făcea rânduri să doneze ceva necesar românilor din dreapta Prutului, iar voluntarii bine instruiți, au selectat și împachetat ajutoarele, repartizându-le în alimente de bază; încălțăminte de iarnă și haine călduroase; sânge pentru răniți și medicamente de primă necesitate.
Pe 26 decembrie cele trei camioane mari se umpluseră cu vârf. În sfârșit, Guvernul de la Chișinău a aprobat plecarea TIR-urilor cu ajutoare la Iași, oferind cinci permise de trecere a graniței sovieto-române delegației moldovenești (Alecu Reniță, Boris Vieru, Andrei Dumbrăveanu, Victor Bucătaru și Victor Mămăligă de la Crucea Roșie). Am convenit cu publicistul Gheorghe Malarciuc, conducătorul ecologiștilor basarabeni și unul dintre liderii Mișcării de Eliberare Națională, să transformăm coloana de ajutoare umanitare într-un simbol al unității și frăției românești. Astfel, plecarea camioanelor spre Iași, urma să înceapă din Piața Marii Adunări Naționale din Chișinău, în dimineața zilei de 27 decembrie 1989.
Înconjurați de drapele tricolore, de mulțimile entuziasmate, de caldele fluturări de mâini și ovații, ne-am îndreptat de lângă monumentul lui Ștefan cel Mare din inima Chișinăului spre Iași. Pe drum, spre Leușeni, un sentiment necunoscut bântuia prin mine, nu-mi venea să cred că voi ieși din imperiul răului, că voi trece peste zidul berlinez de pe Prut, că mă voi întâlni pe viu cu jinduita mea Țară, care începea să respire aerul purificator al libertății, iar pe de altă parte, să-și onoreze și să-și plângă eroii.
După verificarea pașapoartelor și „ultimele indicații prețioase” ale grănicerilor străini de a urma întocmai traseul indicat, am trecut prin vama „sovietică” absolut pustie și, ajungând la podul peste Prut, am auzit cum cade de pe mine, ca o platoșă grea de metal ruginit, un blestem nedrept, adus de Rusia peste soarta neamului românesc.
O lacrimă fierbinte, de dor nepotolit, a topit zăpada, lăsându-ne să atingem pământul sfânt al Țării, să îngenunchem în fața altarului nemărginit cu numele atât de scump sufletului basarabean – ROMÂNIA! Ce minune dumnezeiască, ce întâlnire fabuloasă cu Patria-Mamă! De pe alte tărâmuri, din neant, în acele clipe de trăire supremă, pe neașteptate am auzit vocea bunicii Anica ajunsă în pragul casei din exilul siberian – mare, mare-i puterea și voia lui Dumnezeu, cum să-I mulțumesc că m-a ajutat să ajung vie Acasă!?
În vechea capitală a Moldovei ningea ca în poeziile de iarnă ale lui Alecsandri sau poate ca în scrisorile lui Ion Creangă către amicul Eminescu: „La Iași ninge frumos, încât s-a făcut drum de sanie. Vino, frate Mihai, vino, căci fără tine sunt străin.”
În fața superbului Palat al culturii, printre troiene, în linie dreaptă, stăteau aranjate tanchete și care blindate. Nici țipenie de soldat nu se zărea în preajma lor. Piața centrală, încă interzisă circulației auto, pe ici-acolo o traversau pietoni înfofoliți și grăbiți. Suntem singurii care alergăm de la Casa Dosoftei la Biserica „Sfântul Nicolae”, iar de acolo la „Trei ierarhi” și la Primărie. Însoțitorul, un preot în haine negre, de 50-55 de ani, abia se ține de noi. Ne cunoaște dorințele. Le crede imposibil de înfăptuit în două zile, fiindcă seara interveneau interdicțiile stării de asediu. Totuși, în afară de monumentele situate în centru, convenim să mai vizităm: Muzeul Eminescu din parcul „Copou”, „Casa Junimii”, „Sala Pașilor Pierduți”, Bojdeuca de la Țicău, „Bolta Rece” și cimitirul „Eternitatea”, să aprindem lumânări măcar la mormintele lui Mihail Kogălniceanu și Ion Creangă.
Preotul se teme să vorbească liber. Îl înțelegem și îi vorbim fără se ne întrebe ce e dincolo, în Basarabia. Când îi spunem pe șleau că scopul nostru este să scoatem frontiera de pe Prut și să reîntregim Țara, Sfinția sa ne-a tot binecuvântat până la despărțire.
În seara de 29 decembrie, în Sala Mare a Prefecturii, o întâlnire de suflet, care a șters interdicțiile și tăcerea de o jumătate de secol dintre Chișinău și Iași, a descătușat trăirile românești până la lacrimi. Elita ieșeană condusă de academicianul Constantin Ciopraga a venit și cu profesori originari din Basarabia; disidenții eliberați din închisoare au sosit în frunte cu Casian Maria Spiridon, iar întrunirea a deschis-o profesorul Doru Țigău. Ecluzele interioare au cedat: ce revărsare de emoții, ce doruri răbufnite între frații înstrăinați, ce mărturisiri răscolitoare!
Pe 30 decembrie, ne-am îmbrățișat frățește cu mulți români în scuarul teatrului „Vasile Alecsandri”, am spus Iașului drag „Pe curând!”, am luat cu noi mirosul de cetină, lumina și speranța din ochii ieșenilor, imaginea orașului învăluit în ninsori și icoana unui Tricolor cu stema comunistă tăiată și aruncată din centrul drapelului, prin care se vedea chipul libertății cucerite cu sângele eroilor și harta României reîntregite.
Alecu Reniță
P.S. Ar fi extraordinar, dacă în arhiva regretatului cineast Victor Bucătaru s-ar găsi filmările, pe care le-a făcut la subiectul ajutoarelor umanitare pentru revoluția română – de la colectare la plecarea camioanelor din PLAM, drumul Chișinău – Iași, trecerea frontierei artificiale de pe Prut și întâlnirea cu lacrimi de bucurie a delegației basarabene în vechea capitală a Moldovei. Asemenea filmări sunt documente de epocă și transmiterea lor la Institutul Revoluției Române din Decembrie 1989 (IRRD) va servi ca dovezi incontestabile că Basarabia a fost totalmente solidară cu lupta eroică a poporului român pentru libertate și unitate națională.
